Radio România – 92 de ani: O realizare de excepție a României interbelice – Societatea de Radiodifuziune

O anume nostalgie ne îndeamnă să privim adesea în urmă la ceea ce a reușit țara noastră să înfăptuiască între cele două războaie mondiale. Statisticile, lucrările monografice, memoriile vorbesc de la sine. Dar dintre toate, Radio-ul, inaugurat la 1 noiembrie 1928, și-a păstrat actualitatea, interesul major până azi. Ministrul Lucrărilor Publice și Comunicațiilor, Victor Vâlcovici, făcea, atunci, în 1928, a adevărată pledoarie pentru Radio: ”Când fiecare casă va avea un post de recepție pentru a asculta producția ticluită după un program înțelept – un fel de universitate pentru toată lumea unde să fie împletite utilul, instructivul și frumosul, atunci România va fi prosperă”. Iar Tudor Arghezi adăuga visător: ”Ceea ce ne interesează la un post de emisie românesc e contribuția românească a postului la vocea nocturnă a Europei”. Și într-adevăr, oamenii s-au grăbit căci structura programului s-a definitivat în doar două luni de la inaugurare. Așa au apărut emisiunile pentru copii, primele conferințe pentru femei, sfaturi medicale și cele dintâi emisiuni umoristice. În aceste condiții a crescut și numărul abonaților la 14500, dar acoperirea teritoriului național avea să se realizeze treptat până în 1938.

Radio Clubul Român și legea din 1932 pentru crearea unui fond necesar dezvoltării naționale de radiodifuziune au dinamizat, indiscutabil, funcționarea instituției. În același timp însă s-a observat, paralel cu sporirea accesibilității, ingerința tot mai fățișă a Statului. Din 1936 Radio-ul a trecut în subordinea Ministerului de Interne, pentru ”directive absolut generale” și ”supravegherea emisiunilor” – asigurau oamenii Regelui Carol al II-lea. Totodată era interzisă ascultarea posturilor anti românești din Ungaria și URSS, prin care se făcea propagandă iredentistă într-o parte și alta de expresie comunistă într-alta. Apoi tarifele pentru posturi cu lămpi sau cu galene erau foarte scăzute – 600 lei/ an iar pentru aparatele din localurile publice, 3000 lei/ an. Au fost scăzute și tarifele la abonamente, fiind, ani de zile, cele mai reduse din lume. Preocuparea constantă a autorităților a fost acoperirea integrală a teritoriului. În acest sens, în 1936 s-a înființat Radio Român, post național ce emitea de la Bod, localitate aflată la 11 km de Brașov. Peste doi ani, un post mobil de unde scurte, Dacia română, a început să emită din preajma Arcului de Triumf de la București.

În ciuda unor dotări tehnice remarcabile (între altele, emițătoare puternice pentru Basarabia) a întocmirii ”hărții undelor românești” (pentru eliminarea zonelor ecranate), sau a atribuirii, în urma Conferinței de la Lucerna din 1933, a lungimii de undă de 1875 de metri, România rămânea în urma majorității țărilor europene. Explicația? Aparatele de recepție continuau să fie scumpe, restricțiile de folosire se păstraseră, importurile erau contingentate (adică realizate în număr limitat), numărul aparatelor clandestine crescuse (dar de pe urma lor Societatea de Radio nu avea nici un beneficiu).

O problemă anevoie de soluționat a fost și a rămas multă vreme cea a acoperirii eficiente a întregului nostru teritoriu cu transmisiuni de la București. Zona cea mai vulnerabilă rămânea Basarabia unde erau în continuare captate posturile rusești în limba română de la Odessa și Tiraspol. În 1930 s-a avansat ideea transformării postului TFF al Aviației Civile de la Chișinău în post local de radiodifuziune. Specialiștii însă s-au opus: pe de o parte erau costuri exagerate, pe de alta, calitatea transmisiunilor rămânea slabă încât populația Basarabiei ajungea să facă ”o comparație dezastruoasă între emisiunile românești și cele rusești”. În această ”cursă a înarmărilor radiofonice”, cum a fost numit efortul de dotare tehnică al fiecărei țări. România a rămas pe un loc modest ce avea să se resimtă până târziu în spațiul cu populație românească din afara granițelor naționale.

Greutățile nu puteau fi ignorate dar minunata invenție cucerise spiritele de la o zi la alta căci era vorba, cum spunea Gh. Mugur, unul din excepționalii oameni de radio, de ”călăuză, putere de ațâțare la lucru, presă, carte, teatru, muzică, amvon, catedră”.

Georgeta Filitti