Veneția: arhitectură vie, memorie și identitate

Într-o ediție specială a emisiunii Orașul vorbește, Daria Ghiu deschide seria de interviuri dedicate Bienalei de Arhitectură de la Veneția cu un dialog alături de Ștefan Ghenciulescu — arhitect, critic și cercetător în arhitectură și urbanism, redactor-șef al revistei Zeppelin și conferențiar la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”. Departe de imaginea romantică și ușor idealizată a orașului plutitor, discuția aduce în prim-plan o Veneție reală: stratificată, ingenioasă, fragilă și totodată emblematică pentru relația dintre om și mediu. Un interviu despre cum s-a născut un oraș imposibil, ce lecții ne oferă spațiul public venețian și în ce măsură mai poate fi considerat un oraș viu astăzi.

“Trebuie spus că acest oraș pe care noi îl legăm de tradiție și, de fapt, îl legăm de câteva sute de ani de o decadență foarte frumoasă și foarte inspirantă, s-a născut din inovație.”

La origini, orașul nu a fost decât o mlaștină în care, în fața pericolelor vremurilor, oamenii s-au refugiat și au început să construiască pe piloni de lemn. Această adaptare continuă la un mediu ostil a modelat nu doar arhitectura, ci și spiritul locului. Veneția este, în esență, o lecție despre supraviețuire prin ingeniozitate.

Straturile arhitecturale ale Veneției — de la bizantin la gotic, renascentist și baroc — se suprapun nu doar în timp, ci și în spațiu, într-un mod unic. San Marco, de exemplu, este “în foarte, foarte mare parte o biserică bizantină”, în ciuda decorurilor ulterioare care o maschează. Această compactare istorică și estetică face orașul cu atât mai fascinant. Dar ea vine și cu un preț. Deși imaginea Veneției este conservată aproape miraculos, acest lucru este rezultatul stagnării, spune Ghenciulescu.

“Veneția este o stratificare enormă, dar este o stratificare pe un spațiu foarte mic, foarte diferit de Roma și care la un moment dat s-a oprit, pentru că e un oraș care, așa cum știm, la un moment dat a trecut de nivelul său de glorie, a reușit să reziste, să-și păstreze independența o perioadă îndelungată, dar nu a mai avut cum să evolueze și cumva tot ce vedem astăzi este, de fapt, rezultatul unui faliment.”

Orașul pare suspendat în timp, iar fotografiile contemporane arată aproape identic cu picturile lui Canaletto.

“Trebuie să-ți pui întrebarea: în ce măsură Veneția mai este astăzi un oraș în adevăratul sens al cuvântului?”

Această întrebare devine cu atât mai presantă într-un context marcat de turism excesiv, schimbări climatice și o populație locală în scădere. Cu toate acestea, Veneția rămâne un model esențial pentru oricine studiază orașul, spațiul public și locuirea densă.

Pentru Ștefan Ghenciulescu, prima vizită la Bienala de Arhitectură din Veneția, în 2006, a fost mai mult decât o simplă călătorie profesională – a fost un moment definitoriu. Experiența a fost marcată de muncă intensă și descoperirea infrastructurii nevăzute a orașului.

“Probabil că amintirea cea mai puternică este din 2006. A fost prima oară când am ajuns la Veneția, eram parte din echipa care câștigase concursul de amenajare al pavilionului de arhitecți și noi am fost și curatorii, și cei care amenajau pavilionul. Deci chiar cu ocazia Bienalei și lucrând pentru Bienală, lucrând în pavilion românesc am ajuns la Veneția. E o amintire destul de puternică.”

Bienala nu este doar un loc al spectacolului vizual, ci și al reflecției critice, spune Ghenciulescu, iar în viziunea sa, arhitectura contemporană are nu doar dreptul, ci și datoria de a-și așeza discret propriul strat peste cele existente.

Interviu realizat de Daria Ghiu în emisiunea Orașul vorbește, produsă de Gabriela Mitan Dulgheru și difuzată în fiecare zi de luni până vineri, de la ora 9.00, la Radio România Cultural.