Mihai Ducea: «Așa-numitele „iviri de sare” sau masive de sare sunt extrem de susceptibile a colapsa. Sunt niște structuri efemere»

„Praidul este pe rama internă a Depresiunii Transilvaniei, pe partea de est a Depresiunii Transilvaniei, și este unul dintre numeroasele puncte care au sare în România. De asemenea, există sare și pe rama externă a Carpaților. (...) Așa-numitele „iviri de sare” sau masive de sare, sunt extrem de susceptibile a colapsa. Sunt niște structuri efemere”, explică Mihai Ducea, Dr. în geologie și profesor de geologie, specializat în tectonică si petrologie, coordonatorul Laboratorului de Petrocronologie (https://sites.google.com/ducea.com/ubpetrochronlab/home) din cadrul Facultății de Geologie și Geofizică (https://gg.unibuc.ro/) a Universității București (https://unibuc.ro/) în interviul acordat pentru emisiunea Știința 360, interviu al cărui punct de plecare a fost situația de calamitate de la Salina din Praid din județul Harghita.

„La nivel de secole, așa, cât te uiți la relieful în zonele astea unde sarea aflorează la suprafață, e foarte dinamic relieful, se schimbă foarte, foarte repede. De exemplu, o altă ivire de sare de dincolo de munți, în zona Buzăului, ceea ce face parte astăzi din noul geoparc al Ținutului Buzăului, sarea de la Mânzălești, avea, printre altele, și o mare peșteră naturală, un gol natural. În anii 80, se spunea că e cea mai lungă peșteră în sare din lume. Probabil că era. Natural formată. Astăzi nu mai există. Adică s-a prăbușit intrarea. În 40 de ani s-a schimbat totul.

Deci asta este o trăsătură caracteristică sării.

Este extrem de ușor de dizolvat. E și mecanic foarte friabilă. De aceea, oriunde te duci în zonele astea cu sare care mai există prin România, la Ocnele Mari, la Ocna Sibiului, pe oriunde există lacuri... (...) lacurile nu sunt altceva decât foste saline care au colapsat. Toată sarea pe care o găsim noi în România (...) are o particularitate, și anume că aceste ”iviri” reprezintă sare ieșită de la câțiva kilometri din adâncime, în mod natural către suprafață. Procesul ăsta care a fost identificat acum 100 de ani, chiar aici în România, de către un geolog român, Ludovic Mrazek, se numește ”diapirism”.

Sarea iese din adâncime, de unde este, de la orizontul său (la câțiva kilometri de adâncime în cazul nostru), până la suprafață, dacă există ceva structural, o falie.

Și iese din două motive.

Unu - încă are densitate mult mai mică decât celelalte roci, și doi - încă este foarte ductilă, deci poate să curgă.

Și asta a observat Ludovic Mrazek în începutul secolului 20, că acolo unde găsești sare românească, fie că e la Slănic Prahova, fie că e la Praid, oriunde te duci, aceste iviri străpung celelalte roci, roci mai tinere, prin care permează asemănător cu un corp magmatic (deși evident că nu e vorba de un corp magmatic).

Și asta pentru faptul că sarea e ductilă, se poate mișca în mod ductil la temperaturi foarte mici. Procesul ăsta s-a numit ”diapirism” (...). Asta e și motivul pentru care ivirile de sare sunt mai mult sau mai puțin semicirculare, ovale, limitate în spațiu.

Va trebui să mai mergi încă 10-15 km până dai de următorul, da? Și asta e și motivul pentru care probabil că oamenii, încă din antichitate (sarea românească e exploatată aici încă din epoca bronzului, din epoca romanilor), oamenii au simțit nevoia să sape mine care sunt în mod fundamental direcționate către adâncime.”

Cum se formează totuși sarea?

„Marea majoritate a sării, clorura de sodiu, face parte din categoria de roci pe care noi le numim în geologie ”evaporite”. Ele se formează prin evaporare, într-un fel sau altul, din lacuri sau mări. Foste lacuri sau foste mări.

(...) Chiar și un lac care nu are apă sărată, are o certă cantitate de săruri în ea. Și dacă se va evapora, dacă lacul va dispărea, tot va rămâne o cantitate de sare în urma ei. Dacă o mare se evaporă, cum a fost cazul Mării Paratethys, care ne-a lăsat nouă sarea din Transilvania și din exteriorul Carpaților, evident, cantitatea o să fie mai mare.

Cel mai celebru exemplu de mare care a secat este Marea Mediterană, care, acum vreo 5 milioane de ani, și-a pierdut contactul cu Oceanul Atlantic. A fost gâtuit ( ceea ce este astăzi stramtoarea Gibraltarului) și a secat și a format un depozit uriaș de sare care este de găsit de jur împrejurul Mediteranei. Aia a fost o mare care a secat. Orice apă, fie că-i mare, fie că-i lac, seacă, lasă în urma sa niște evaporite.

De cele mai multe ori, acele evaporite vor fi simple, vor fi clorură de sodiu. Uneori, cum se mai întâmplă prin Kazahstan, clorurile sunt de potasiu, alea sunt un pic mai valoroase. Alte ori sunt și mai valoroase, pentru că sunt varii săruri de litiu sau de bor.

Astea sunt și mai rare. Cea mai comună este sarea asta, clorură de sodiu, despre care eu țin minte că se vorbea, când eram eu student pe vremea comunismului, că suntem posesorii celor mai mari cantități de sare din lume. Nu cred că e adevărat asta. (...) Dacă cineva m-ar întreba ce ne lipsește nou cel mai mult pe planetă astăzi pentru industria și pentru viața noastră în general, sarea n-ar intra nici măcar în top 50. Pentru că există și e disponibilă și se poate exploata. Putem să scoatem sare desalarizând oceanul. Avem o grămadă de opțiuni.

Ce ar fi cel mai important?... Pământurile rare. Lantanidele probabil ar fi pe primul loc la nivel de disponibilitate în sensul ăsta. Și alte, multe alte. Toate acele elemente care sunt considerate critice în ziua de astăzi.

Dar sarea a fost, este și va fi în continuare utilă și se găsește”.

Pe larg despre acest subiect - in interviul de aici.

Mihai Ducea este absolvent al Facultății de Geologie și Geofizică a Universității din București. După obținerea licenței în geologie, a urmat studii de masterat la Duke University (SUA) și la California Institute of Technology. A obținut titlul de doctor în geologie la California Institute of Technology în 1998. După un scurt stagiu postdoctoral la Florida International University, în 2001 a devenit profesor asistent la Universitatea Arizona, parcurgând toate pozițiile academice până la cea de profesor, în 2009. În perioada 2017-2018 a fost bursier Fulbright și câștigător al bursei „Dida” a University of Geosciences, Wuhan, China, 2016-2019.

A întreprins numeroase cercetări în domeniul tectonicii, petrologiei magmatice și geochimiei izotopice. În prezent coordonează laboratoare izotopice în ambele universități, Arizona și București. A activat în marile zone muntoase ale planetei, precum Anzii, Carpații, Himalaya și Tibetul. Este unul dintre cei mai citați geologi din toate timpurile (top 0.1%) și are un indice h de 74 (Google Scholar) pentru cele peste 225 de lucrări publicate de la terminarea doctoratului. Mai multe - aici http://www.mihaiducea.com/

Este Fellow al Societății Geologice Americane din 2016 și editor-șef al prestigioasei reviste Geological Society of America Bulletin (Q1) din 2022. Totodată, conduce divizia internațională a Geological Society of America din 2024. Este membru corespondent al Academiei Române și membru Academia Europaea, iar de curând a fost ales Fellow al renumitei Uniuni Americane de Geofizică (American Geophysical Union – AGU)

Este și coordonatorul Secției Științele Vieții, Mediului și ale Pământului din cadrul Institutului de Cercetare al Universității din București, ICUB (https://unibuc.ro/tehnologii-inovative-in-datarea-rocilor-si-exploatarea-resurselor-un-model-de-cercetare-de-excelenta-in-folosul-societatii-in-cadrul-celui-de-al-treilea-episod-al-seriei-proiect-sub-lupa-slider/).