PORTRET: Emil Racoviţă – o existenţă dedicată explorărilor ştiinţifice

Vineri, 15 noiembrie, se împlinesc 151 de ani de la naşterea lui Emil Racoviţă, savant, explorator, speolog, biolog şi academician, considerat fondatorul biospeologiei. Emil Racoviţă a fost primul român care a păşit în Antarctica, în cadrul unei expediţii internaţionale în urma căreia savantul român a realizat un studiu aprofundat asupra vieţii balenelor şi a pinguinilor. Pentru meritele sale profesionale excepţionale a fost ales membru al Academiei Române şi a fost, timp de patru ani, preşedinte al acestui înalt for ştiinţific.

Emil Racoviță s-a născut la Iaşi, la 15 noiembrie 1868, fiind cel de-al treilea copil al familiei lui Gheorghe Racoviță (1839-1913), magistrat și membru fondator al societății literare Junimea și descendent al unei vechi familii de boieri moldoveni, şi al Eufrosinei Racoviță, o extrem de talentată pianistă.

La momentul naşterii sale, familia locuia pe Strada Lascăr Catargiu nr. 36, din Iaşi, însă Emil şi-a petrecut primii ani ai vieţii la Șurănești (astăzi satul Emil Racoviță, comuna Dănești, judeţul Vaslui), la moșia familiei.

A început şcoala la Iași, fiind elev al celui mai cunoscut învăţător din ţara noastră, Ion Creangă, apoi a parcurs anii de liceu la „Institutele Unite”, unde a fost coleg cu Grigore Antipa și i-a avut drept profesori, printre alții, pe istoricul Alexandru D. Xenopol, chimistul Petre Poni și geologul Grigore Cobălcescu.

A urma dorinţa tatălui său, şi a fost admis la Facultatea de Drept din Paris, unde a studiat, în aceeaşi perioadă, şi la Școala de antropologie.

După absolvirea Dreptului, s-a înscris și la Facultatea de Științe din Universitatea Sorbona, Paris, iar în 1891, după absolvire, a lucrat la laboratoarele Arago în cadrul stațiunii de biologie marină de la Banyuls-sur-Mer, unde a realizat o serie de scufundări la 10 m, fiind ajutat de un echipament Siebe-Gorman, pentru a cerceta viața subacvatică. Momentul îl prezintă pe Emil Racoviță în prima fotografie subacvatică ce s-a păstrat până astăzi, realizată de fotograful francez Louis Marie Auguste Boutan. În această perioadă, Racoviţă a descoperit, împreună cu G. Pruvot, 11 specii de anelide, o specie de viermi cu corpul cilindric.

În anul 1893, la vârsta de doar 25 de ani, devine membru al Societății zoologice din Franța, iar în anul 1896, îşi susţine teza de doctorat cu tema „Le lobe céphalique et l’encéphale des annélides polychètes, o lucrare despre lobul cefalic al anelidelor polichete, adică cei mai răspândiți viermi marini.

În anul 1897, primeşte sprijin şi recomandări pentru a participa, ca naturalist, în cadrul expediției antarctice belgiene, desfăşurate la bordul navei Belgica, condusă de Adrien de Gerlache, între anii 1897-1899.

În august 1897, Racoviţă pornea, din Anvers, alături de oameni de ştiinţă belgieni, de norvegianul Roald Amundsen ca ofițer secund, de medicul american Frederick Cook, meteorologul polonez Antoine Dobrowolski și geologul Henryk Arctowski, în explorarea Antarcticii, iar în cadrul escalelor din Chile și strâmtoarea Magellan, el realizează cercetări complexe asupra florei și faunei.

În momentul în care expediţia ajunge în proximitatea Țării Palmer din Antarctica, este descoperită o strâmtoare care a primit numele navei „Belgica” și alte câteva insule, din care Racoviță denumeşte una „Insula Cobălcescu”, alte insule fiind denumite Wiencke și Țara lui Danco, după numele a doi membri ai echipajului care şi-au aflat sfârşitul în această expediţie.

În perioada martie 1898 – februarie 1899, „Belgica” – vas pe care se găsea câte un laborator de meteorologie, oceanografie, geologie și biologie, în ultimul va lucra neobosit eminentul savant român -, a fost captivă între ghețuri, prilej pentru Racoviţă şi colegii săi, să realizeze cercetări științifice preţioase, iar materialul realizat s-a materializat în nu mai puţin de 60 de volume publicate ulterior, aceasta realizare fiind considerată mai importantă decât toate expediţiile antarctice precedente acelui moment. De o deosebită importanţă a fost contribuţia lui Emil Racoviţă la studiul vieții balenelor, pinguinilor și a unor păsări antarctice, care i-a adus o notorietate deosebită în lumea ştiinţifică a momentului. El a rămas atunci în istoria științei ca descoperitor al balenei cu cioc.

După revenirea din expediţia arctică, în anul 1900, a fost ales director adjunct al Laboratorului Oceanologic „Arago” din Banyuls-sur-Mer, Franța.

La 8 decembrie 1900, într-o conferință susţinută la Ateneul Român, Racoviţă povestea despre expediţia din Antarctica: „În vârtejul ce ne stăpânea auzul, în vâltoarea urgiei înghețate ce ne mișca trupul, în alba întunecime ce ne lua vederile, ne simțeam așa de pierduți și așa de singuri, încât speranța ne părăsea și numai un singur simțământ ne susținea, simțământul datoriei“.

Câteva sute de mostre din flora și fauna regiunilor cercetate, adunate de Racoviță, au fost studiate de numeroși cercetători, care au descris sute de forme necunoscute până atunci în lumea vegetală și animală, iar omul de ştiinţă a a publicat o lucrare importantă despre Cetacee, în special balene, intitulată „Cétacés. Voyage du S. Y. Belgica en 1897-1899. Résultats scientifiques. Zoologie”, apărută în anul 1903.

S-a căsătorit cu Hélène Boucard și a avut trei copii, Renée Racoviță (n. 1908), Ion Racoviță (1909-1938) și Andrei Racoviță (n. 1911).

În 1904, vizitează Insula Mallorca, unde descoperă, în peștera Cueva del Drach, noi specii de crustacee, acela fiind momentul în care fascinat de acest domeniu, Racoviţă renunţă la cercetarea oceanografică, dedicându-se exclusiv ecosistemelor subterane. Ca o mărturie a importanţei cercetărilor sale, peste ani, autorităţile din Mallorca au amplasat, la intrarea în oraș, o statuie a omului de ştiinţă român.

În anul 1905, în compania lui René Jeannel, un tânăr și întreprinzător medic licențiat și în științe naturale, Emil Racoviță pornește în explorarea peșterilor de pe cei doi versanți ai Munților Pirinei, iar cercetarea avea să se materializeze în celebrul „Eseu asupra problemelor biospeologice“- „Essai sur les problemes biospeologiques”, prima lucrare importantă dedicată biospeologiei din întreaga lume, apărută în anul 1907.

A iniţiat un program privat internațional de cercetare numit „Biospeologica”, destinat cercetării faunei peșterilor. În 1919, bilanțul programului era impresionant: cercetătorii exploraseră 800 de cavități subterane în principalele regiuni carstice din Europa și nordul Africii, colectaseră 20.000 de animale și publicaseră 41 de lucrări științifice însumând 3.400 de pagini. Și toate astea, în ciuda faptului că, în timpul Primului Război Mondial, în laboratorul lor fusese amenajat un spital militar.

În anul 1920, an în care a devenit membru al Academiei Române, Emil Racoviţă a fost invitat ca profesor la Facultatea de Științe a Universității din Cluj, unde a înființat, la 26 aprilie 1920,  primul institut de biospeologie din lume şi unde au activat, pe lângă numeroși cercetători români, şi prieteni ai săi, biologul elvețian Alfred Chappuis şi biologii francezi Jules Guiart şi René Jeannel. În cadrul acestui nou institut, Emil Racoviţă a predat primul curs de biologie generală din România.

Între anii 1922-1926, Emil Racoviţă a fost senator, reprezentat al Universității din Cluj, iar între anii 1926 – 1929, a fost rector al Universității din Cluj.

În anul 1926, Racoviţă fondează Oficiul Național de Turism, o instituție de stat pentru un turism care să respecte natura, oficializată, prin decret regal la 4 ianuarie 1936.

În anul 1927, el publică la Cluj volumul „Speologia. O știință nouă a străvechilor taine subpământești”, iar doi ani mai târziu, îi apare volumul „Evoluția și problemele ei”.

În anul 1928, a condus primul Congres al Naturaliştilor din România, în toată această vreme a el iniţiind importante campanii pentru protejarea mediului înconjurător.

În perioada 1929-1930, Racoviţă a fost ales Președinte al Academiei Române, iar în perioada următoare este ales membru al mai multor asociații științifice, iar comunitatea științifică internațională i-a oferit un număr impresionant de distincții și funcții onorifice. Să spunem doar că Societatea Zoologică a Franţei şi Societatea de Speologie din Paris l-au ales preşedinte de onoare.

După august 1940, când, prin Dictatul de la Viena, Clujul a devenit parte a Ungariei, Emil Racoviță se va muta la Timișoara, în timp ce Institutul Speologic va fi condus de prietenul său elvețian Alfred Chappuis.

La 27 ianuarie 1942, Emil Racoviță a fost decorat cu Ordinul „Steaua României” în gradul de Mare Cruce, apoi, după revenirea nordului Transilvaniei la România, omul de ştiinţă se va întoarce la Cluj, cu dorinţa de a reorganiza Institutul.

Din păcate, ţelul său a rămas neatins, Emil Racoviţă trecând la Domnul, la vârsta de 79 de ani, la 17 noiembrie 1947, la Cluj-Napoca. A avut parte de funeralii naționale, fiind înmormântat în Cimitirul Central Hajongard, din Strada Avram Iancu.

În amintirea realizărilor sale ştiinţifice remarcabile, Institutul de Speologie din Cluj-Napoca a luat numele „Emil Racoviță” (trecând în subordinea Academiei Române), la fel ca una din navele oceanografice româneşti şi ca cea mai mare peșteră din Republica Moldova.

În anul 1958, un grup de trei insule din Golful Wilhelmina a primit numele „Emil Racoviţă”, iar în comuna Dănești, județul Vaslui, a fost amenajată Casa Memorială „Emil Racoviță”.

În anul 1968, Poșta Română a pus în circulație o marcă poștală cu valoarea nominală de 55 de bani, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la nașterea lui Emil Racoviță.

De asemenea, unul dintre premiile anuale acordate de Academia Română poartă numele lui Emil Racoviță.

În anul 2017, cu ocazia împlinirii a 70 de ani de la moartea marelui savant, la Cluj-Napoca a fost vernisată o expoziție dedicată lui Emil Racoviță, iar în anul 2018, la împlinirea a 150 de ani de la nașterea savantului, oficialităţile clujene au planificat organizarea unei serii de manifestări culturale.

La 6 august 2018, Banca Națională a României a pus în circulație o monedă comemorativă din argint, cu valoarea nominală de 10 lei, cu tema „150 de ani de la nașterea lui Emil Racoviță”.

RADOR - de Răzvan Moceanu