George-Cristian Ioan: „Cred că întotdeauna, pentru a găsi răspunsuri potrivite, primul pas e să punem întrebările potrivite”
28 Ianuarie 2026, 17:45
Dezbaterea publică despre scăderea vârstei răspunderii penale a minorilor revine constant în atenția societății de fiecare dată când un caz grav șochează opinia publică. Dar cât din această discuție este bazată pe emoție și cât pe înțelegerea reală a legii, a psihologiei copilului și a rolului statului?
George-Cristian Ioan este președinte al Secției penale a Judecătoriei Sectorului 6 și judecător aici, dr. în drept penal și asistent universitar în Departamentul de drept penal al Facultății de Drept, Universitatea București (https://drept.
Este și autorul monografiei „Sancționarea faptelor comise de minori. Spre un model european”, apărută la Ed. Hamangiu în anul 2024.
Invitat la emisiunea Știința 360, George-Cristian Ioan aduce o perspectivă nuanțată și argumentată științific asupra justiției juvenile. Vorbește despre limitele dreptului penal, despre ce ne spun studiile internaționale, despre riscurile unei abordări excesiv punitive și despre importanța prevenției reale, dar explică și de ce întrebarea „de la ce vârstă știe un copil ce face?” este greșit formulată și cum ar trebui, de fapt, să gândim răspunderea penală a minorilor într-o societate democratică. Pentru că întrebările greșite duc la răspunsuri greșite, spune el.
În opinia sa, punctul de plecare al oricărei dezbateri serioase nu este soluția rapidă, ci formularea corectă a problemei.
„Cred că întotdeauna, pentru a găsi niște răspunsuri potrivite, primul pas e să punem întrebările potrivite”.
Iar punctul central al dezbaterilor reprezintă, în același timp, și una dintre cele mai complicate probleme: stabilirea discernământului minorului.
Noțiunea de „discernământ” este folosită greșit atunci când vorbim despre minori, spune George-Cristian Ioan.
„Cuvântul discernământ, în contextul răspunderii minorilor, ar trebui să se scoată. Sau să fie înțeles ca referindu-se la imaturitate”. La adulți, lipsa discernământului este asociată cu patologia. La copii, nu este vorba de boală, ci de o etapă firească de dezvoltare. „În cazul minorilor, discuția nu privește o patologie. Acest cuvânt, discernământ, poate fi înlocuit cu „imaturitate”.
Imaturitatea este acceptată social până la un anumit prag, iar acest prag nu este stabilit biologic sau psihologic, ci printr-o convenție socială.
„Noi ar trebui să răspundem la întrebarea care-i vârsta de la care nu mai considerăm că un comportament al unui copil poate fi justificat de imaturitatea lui”.
Limita de 14 ani nu este o invenție românească, ci o recomandare prezentă în numeroase convenții internaționale, mai spune George-Cristian Ioan.
„Noi, în momentul de față, în acord cu multe convenții internaționale, am spus că limita e la 14 ani”.
Există însă și alte modele - Marea Britanie, spre exemplu -, unde răspunderea penală începe de la 10 ani, sau Franța, unde evaluarea se face de la caz la caz.
„Întrebarea corectă nu e de la ce vârstă un copil știe că furtul e furt și omorul e omor. Problema reală e de la ce punct imaturitatea nu mai poate justifica un astfel de comportament”.
Pe de altă parte, „explicație nu înseamnă justificare”, mai spune George-Cristian Ioan: „un comportament imatur poate avea o explicație, dar asta nu înseamnă că e o justificare.” Această distincție devine crucială mai ales în cazurile grave, când presiunea publică cere pedepse exemplare.
Ce se întâmplă, concret, când un minor încalcă legea?
Pentru copiii sub 14 ani, măsurile sunt administrative și țin de protecția copilului, nu de dreptul penal.
„Aceste măsuri au caracter administrativ, nu penal”.
După 14 ani, pot fi aplicate măsuri educative, privative sau neprivative de libertate, în funcție de gravitatea faptei. „O măsură educativă se alege în funcție de mai multe criterii, printre care și gravitatea faptei”. Centrele educative, cunoscute în limbaj popular drept „școli de corecție”, au astăzi un alt rol. „Nu vorbim doar de privare de libertate, ci și de măsuri pentru educarea și reintegrarea minorului”.
Influența grupului este un factor major în comportamentul minorilor, explică, de asemenea, invitatul, cu argumente din psihologie și neuroștiințe.
„Adolescenții au capacitatea mai slabă de a evalua riscurile și beneficiile”. Dar dorința de a fi acceptat în grup poate cântări enorm. „Pentru adolescenți, ideea de a fi integrat într-un grup contează extrem de mult”. De aceea, în unele sisteme juridice, faptele comise în grup pot fi interpretate ca un indiciu al lipsei de maturitate. „Faptul că o faptă e săvârșită în grup e considerat mai degrabă un indiciu al lipsei maturității”.
Pedepsele mai dure înseamnă rezolvarea problemelor?
„Toate studiile arată că sancțiunile mai drastice nu descurajează infracțiunile grave”.
Sancțiunea penală are, însă, un rol simbolic important.
„Există o parte din noi care spune că, dacă s-a încălcat o normă socială, statul trebuie să reacționeze”. Problema apare atunci când ne mințim singuri în privința scopului real al pedepsei. „Să nu ne mințim singuri că mărim pedepsele ca să educăm sau să descurajăm, pentru că nu asta facem.”
Din tot acest tablou complex, prevenția, deși esențială și poate chiar punctul de plecare, este, de fapt, marea absentă.
Într-un context public tensionat, în care faptele grave comise de minori provoacă emoție, revoltă și cereri de modificare rapidă a legii, George-Cristian Ioan spune că „dreptul nu e o știință exactă. În momentul în care schimbi legea, (...) există o grămadă de variabile pe care e posibil să nu le iei în considerare. Chiar și atunci când intențiile sunt bune, rezultatul poate fi contrar așteptărilor: „e posibil să nu schimbi nimic sau chiar să faci mai rău”. Avantajul, subliniază invitatul, este că nu pornim de la zero. Alte state au experimentat deja diverse soluții, iar rezultatele lor pot fi analizate critic: „Sunt foarte multe state în care au existat modificări legislative pe tema asta și putem vedea cum au funcționat – sau nu.”
Pedepsele mai mari nu sperie iar „puterea exemplului nu prea funcționează. (...) Noi ne imaginăm că săvârșirea unei infracțiuni e un calcul pur rațional. Dar nu e așa. (...) În cazul minorilor, societatea nu ar trebui să aibă o abordare punitivă”. Accentul ar trebui să cadă pe educare și reintegrare, nu pe sancționare severă: „Când pedepsești foarte dur un minor, există un risc foarte mare ca persoana respectivă să nu iasă mai bine din experiența respectivă, ci din contră.”
Justiția juvenilă nu este un domeniu al soluțiilor rapide și al răspunsurilor simple. Așa cum spune George-Cristian Ioan, este un spațiu al echilibrului fragil dintre lege, etică, știință și responsabilitate socială. Dar „faptul că e complicat înseamnă că e o provocare – iar provocările sunt cele care ne dau șansa să rezolvăm ceva cu adevărat”.
George Cristian Ioan este licențiat al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, Facultatea de Drept (2014 – 2018). Are un masterat în Științe penale și criminalistică la aceeași Facultate de drept a Universității Babeș-Bolyai (2018 – 2020) și un doctorat în drept penal la Universitatea din București, Facultatea de Drept (2020-2024).
Printre publicații - Sancționarea faptelor comise de minori. Spre un model european, Ed. Hamangiu, București, 2024, Justiția penală în cazul minorilor, Ed. Hamangiu, 2021.
