PORTRET: Aristizza Romanescu – destinul trist al unei artiste strălucitoare
04 Iunie 2019, 06:00
Marţi, 4 iunie, se împlinesc 101 de ani de la trecerea în eternitate a uneia dintre cele mai mari actriţe pe care le-a dat neamul românesc, Aritizza Romanescu, o legendă a teatrului românesc din secolul al XIX-lea.
Personalitate înzestrată cu un imens talent, care s-a dedicat întru-totul artei, ea a jucat cu aceeaşi dăruire şi acelaşi succes roluri dintre cele mai diferite, de la comedia bufă la comedia de salon, de la melodramă la tragedie, a fost prezentă în piesele de teatru liric şi în tragedia antică, a cântat şi în vodeviluri, marea majoritate a criticilor opinând că nu a existat până în prezent o altă actriţă a teatrului românesc, oricât de iubită şi apreciată, care în 30 de ani de carieră să realizeze o activitate artistică cu atât de mult suuces, atât de întinsă şi variată.
Aristizza Romanescu s-a născut la 24 decembrie 1854, la Craiova, fiind fiica artiştilor Constantin Dimitriadi şi Paulina Stavrescu – actori de marcă ai teatrului din Craiova – şi nepoată a lui Teodor şi a Mariei Teodorini, creatorii unei adevărate dinstii artistice.
Încă din copilărie a luat lecţii de actorie de la tatăl său, apoi a studiat la Şcoala Normală şi la Pensionul din Craiova, fiind îndrumată şi ocrotită de mătuşa sa, Maria Teodorini.
În anul 1870, la vârsta de 16 ani, apare pe scenă într-un rol de băieţaş, în spectacolul „Acum 16 ani”, iar în anul 1872 va debuta şi oficial, în trupa cupletistului I. D. Ionescu. În stagiunea 1872 – 1873 joacă în continuare la Craiova în piesele „Vicontele Letoriere”, „Smeul nopţii”, „Crai Nou”, sau „Baba Hârca”. La finele stagiunii pleacă la Iaşi, debutând acolo în „Fântâna Blanduziei”.
În această perioadă, Aristizza intuieşte cum se interpretează un rol, cum să intre în pielea unui personaj, impresionând prin inteligenţă, sensibilitate, emotivitate, memorie de excepţie, dicţie perfectă şi un glas care a fost descris în presa vremii drept “clopoţel de argint” sau “glas de privighetoare”.
Au urmat apoi roluri în trupa Milo – Demetriad şi, apoi, la Bucureşti, unde a fost remarcată de scriitorul Ion Ghica, primul director al Teatrului Naţional, care i-a încredinţat rolul principal din tragedia „Roma învinsă” de A. Parodi, tradusă în versuri de Ion Luca Caragiale.
Începând cu anul 1877 joacă la Societatea Dramatică din Bucureşti, întemeiată chiar de către tatăl său, iar doi ani mai târziu obţine o bursă regală la Paris, unde studiază arta dramatică cu profesorii Got, Delaunay şi Regnier, uimindu-şi îndrumătorii cu talentul său.
S-a întors, apoi, în România, în 1880, unde a început colaborarea cu Teatrul Naţional din Bucureşti, unde a devenit societară, iar mai apoi cu Teatrul Naţional din Iaşi. La Bucureşti îl va avea ca partener de scenă, între anii 1884 şi 1992, pe Grigore Manolescu, iar după moartea acestuia, în plină glorie, va juca mult alături de Nottara.
Tot în această perioadă se căsătoreşte cu actorul Ion Romanescu.
Interpretează rolurile „Iulia” din Ovidiu şi „Geta” din Fântâna Blanduziei de Vasile Alecsandri, „Zoe” din O scrisoare pierdută şi „Anca” din Năpasta de I. L. Caragiale, „Julieta” din Romeo şi Julieta, „Desdemona” din Othello de William Shakespeare, „Luiza” din Intrigă şi iubire de Friedrich Schiller, „Regina” din Ruy Blas, „Dona Sol” din Hernani de Victor Hugo etc., alături de parteneri ca Grigore Manolescu, Constantin I. Nottara, Ştefan Iulian ş.a.
Marea artistă, care a întruchipat peste 400 de personaje, a interpretat toate genurile de roluri: comedie, melodramă, tragedie şi a cântat în vodeviluri. Viaţa ei a fost un perpetuu zbucium, pentru că alerga de la Bucureşti spre scenele de la Iaşi; a jucat şi la circul Sidoli, apoi prin vechile grădini Bucureştene, cu trupa lui I. D. Ionescu de la Union.
A devenit, apoi, în 1893, profesor de declamaţie la Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti.
În anul 1903, la doar 49 de ani şi la împlinirea a 30 de ani de teatru, dezgustată fiind de condiţia artiştilor de la noi, Aristizza Romanescu şi-a anunţat retragerea de pe scenă, solicitând pensionarea, însă suma pe care o primea lunar era atât de mică, încât în anul următor a trebuit să i se acorde un ajutor de 100 de lei „din mila statului”. Situaţia ei materială a determinat-o atunci să-i îndemne pe cei mai tineri să nu urmeze niciodată o carieră artistică.
Ea a jucat şi multe roluri pro bono, pentru a aduna fonduri pentru răniţi, inundaţii, invalizi, pentru Eminescu când era bolnav, pentru Crucea Roşie, pentru alte instituţii caritabile şi pentru realizarea bustului lui Bolintineanu.
Ea s-a remarcat prin vocea cristalină şi caldă, memoria uimitoare, cu pronunţia şi articulaţia limpede, cu atitudinea ei, când sfioasă, când plină de avânt, care făcea publicul să izbucnească în aplauze şi ovaţii frenetice. Repeta rolurile în permanenţă, la teatru, apoi acasă, unde îşi transformase salonul într-o mică scenă, unde, cu toate accesoriile şi cu ajutorul costumelor realiza punerea în scenă, exact ca la teatru.
În anul 1910 se implică în eforturile de redresare a teatrului craiovean, interpretând rolul Elizei Rareş din piesa „Mama”, de I. Miclescu.
În anii 1911 – 1912, a jucat rolul unei surori de caritate în primul film istoric românesc, „Independenţa României” (purtând pe generic subtitlul „Răsboiul Româno-Ruso-Turc 1877”), care a avut premiera la 1 septembrie 1912, la cinematograful „Eforie” din Bucureşti.
A rămas să predea la Conservator până în anul 1914, timp de 20 de ani, împreună cu Nottara, unde a format generaţii întregi de viitori actori, nume ce au scris istoria teatrului românesc prin rolurile intepretate: Lucia Sturdza Bulandra, Maria Filotti, Maria Ventura, Olimpia Bârsan, Maria Giurgea, Constanţa Dimitriade.
“Când am intrat în teatru, Aristizza Romanescu avea 26 de ani de carieră. Eu, o începătoare cu totul străină de viaţă actoricească. Înaintată în vîrstă, cu părul albit, mică de statură şi cu trupul îngroşat de ani şi boală… Aristizza şi-a întins aripile peste nepriceperea mea. Fiindcă pe ea o mâna geniul, în 30 de ani de carieră, a avut o activitate de necrezut prin intensitatea şi varietatea ei”, spunea Lucia Sturdza Bulandra, fosta ei elevă şi viitoarea mare actriţă.
După începutul Primului Război Mondial, pleacă la Iaşi unde îşi petrece ultimii ani din viaţă, şi unde marii noştri actori joacă teatru şi adună fonduri pentru a-i dona Arristizzei Romanescu, deoarece era bolnavă, avea pensie foarte mică şi nu se putea întreţine.
Aristizza Romanescu a trecut la Domnul la 4 iunie 1918, fiind înmormântată la Cimitirul Eternitatea din Iaşi.
Aristizza Romanescu a fost plasată, alături de Constantin I. Nottara şi de Grigore Manolescu, în “trioul de aur” al scenei româneşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
În amintirea sa, unul din premiile decernate anual de Academia Română a fost denumit Premiul Aristizza Romanescu pentru artele spectacolului, printre laureaţii din ultimii ani aflându-se Tamara Buciuceanu-Botez şi Oana Pellea.
de Răzvan Moceanu - RADOR
