Capernaum, Haos și speranță într-o dramă zguduitoare- de Michaela Platon
8 March 2019
Harry Truman, un om oarecare?, de Dan Manolache
9 March 2019

Un ideal, vechi și nou- casa cu grădină

Andrei Răzvan Voinea a scos recent cartea ”Idealul locuirii bucureștene: familia cu casă și grădină”, având în subtitlu: Parcelările Societății Comunale pentru locuințe ieftine –București (1908-1948). Lucrarea face parte dintr-un proiect mai amplu lansat de Asociația Studio Zona, proiect dedicat istoriei urbane. Este adevărat că, în ultimii ani mai cu seamă, s-a făcut simțit interesul pentru București, din perspectiva locuirii; cu toate acestea, descoperim că în general cercetătorii, fie ei arhitecți, fie istorici, au fost atrași de casele protipendadei bucureștene, case situate în zone centrale ale Capitalei, case cu stil și suprafață corespunzătoare. Andrei Răzvan Voinea, cercetătorul care și-a îndreptat atenția asupra parcelărilor din cartierele bucureștene are studii de istorie, completate cu altele de istoria arhitecturii. Astfel că, această carte nou apărută pe piața de profil din România aduce în lumină deopotrivă o perioadă ca și un tip de locuire, mai puțin cunoscute din punct de vedere cultural. Accesul la arhive a fost completat de documentele personale ale locuitorilor acelor case, care au constituit baza de studiu pentru Andrei Răzvan Voinea; și astfel, s-a născut o carte cu totul și cu totul particulară.

Studiul doctoral s-a bucurat de susținerea d.nei arhitect Anei Maria Zahariade care semnează și prefața cărții. Până la o lectură completă a acestei cărți, semnalarea capitolelor este una esențială. Începutul se situează în anul 1908 când precaritatea locuirii determină căutarea unor soluții. Apariția Societății Comunale pentru Locuințe ieftine marchează debutul unor parcelări și deschiderea câtorva șantiere de construcții. De la parcelările anului 1911, pe străzile Candiano Popescu, Clucerului, Lupească, la parcelările anului 1912 care aveau în vedere, diversificarea planurilor tip, din Rahova și Șerban Vodă, apoi, ajungându-se la parcelările caselor de ceferiști, ofițeri, muncitori și funcționari ai Manufacturii de Tutun ori la muncitorii din Filaret, toate aceste acțiuni au avut loc într-un efort comun major, în colaborare cu instituțiile de stat.

În perioada anilor 1919 -1927 ni se confirmă că era o mare criză de locuințe în București. Noile parcelări încercau să amelioreze criza de case din orașul în dezvoltare. În 1935 aflăm că s-a pus în aplicare Planul de sistematizare. După el, au urmat parcelările din Panduri, Echinocțiului, Maior Giurescu, Drumul Sării, Calea Lacul Tei.

Societatea Comunală în timpul regimului Antonescu și ulterior, desființarea Societății Comunale pentru Locuințe ieftine (1945- 1948) sunt capitolele care ne apropie de finalul studiului lui Andrei Răzvan Voinea.

Concluzia cărții, în trei pagini și jumătate afirmă ”Eșecul idealului orașului-grădină”.

Cartea este una complexă, de civilizație urbană, în care aflăm că politica de stat a devenit motorul unui fenomen de anvergură, cu mult mai larg și mai complicat decât l-am putea bănui.

Roxana Păsculescu