Un secol de minciună

În noaptea de 25 spre 26 octombrie 1917, la ora 2 şi 10 minute, cu un secol în urmă, guvernul provizoriu al Rusiei era arestat in interiorul Palatului de Iarnă din Petrograd şi întemniţat în fortăreaţa Petru şi Pavel. Se năştea atunci primul stat al “muncitorilor şi ţăranilor” iar “viitorul luminos” al omenirii, spunea propaganda, devenea…… vizibil.

S-a intrat de fapt într-un tunel prin care au înaintat, bâjbâind în intuneric, generaţii şi generaţii. Oameni care se temeau pentru viaţa lor (aveau şi de ce, comunismul a făcut peste 100 de milioane de victime), dar şi unii care erau amăgiţi de mereu evocata perspectivă de a vedea celebra …..luminiţă. Erau desigur şi amăgitorii dar nu despre ei vom vorbi…..

Sunt şi astăzi încă unii rătăciţi, cu voie sau fără de voie, în acest tunel virtual.

Ascultam uimit cum, cu câteva zile în urmă, cineva susţinea că rezistenţa anticomunistă slăbea capacitatea de apărare a statului…. Doar două obiecţii, rezistenţa armată nu s-a manifestat inainte de încheierea războiului, iar apoi, statul contestat era unul criminal.

Alţi concetăţeni, pe care nu-i judec, evocă nostalgic vremurile fericite în care fiecare avea un loc de muncă asigurat, un apartament şi işi putea permite o vacanţă la mare prin sindicat. Nu sunt, fireşte, puţin lucru. Aşa încât, nu doar că nu-i  judec ci înţeleg şi lipsa de speranţă şi nostalgia unei anume fericiri pierdute.

Vorbind însă despre fericire le-aş aminti sau reaminti cuvintele lui Panait Istrati, una dintre primele conştiinţe europene ce au reuşit să iasă din captivitatea iluziei. “Chiar de-ar ajunge ca la capătul viitorului “plan cincinal” să aducă fericirea întregii omeniri, eu le-aş cere totuşi socoteală pentru oasele sfărâmate în maşina de fabricat fericirea, atât cât este de adevărat că fericirea omenirii nu mă interesează decât din ziua când ea incetează să mai fie criminală, începând să devină morală.”

Cât despre speranţă, îl voi cita din nou pe Panait Istrati şi a sa carte “Spovedanie pentru învinşi”… “ O flacără, după alte mii, vine să se stngă pe un vast pămant bogat ăn speranţe. Pe acest pămant, nu mai suflă astăzi decât vântul rece al egoismului, care îngheţă viaţa. Dar, pamantul rămâne mereu Acela de unde ţâşnesc cele mai frumoase flăcări care încălzesc oamenirea. Haideţi spre altă flacără!”

Chiar aşa…..Nu putem oare imagina şi vedea o altă flacără?

Dan Manolache