Dilema veche la Timpul prezent: Plecări
5 November 2020
Azi la Radio România Cultural: Cu…minte de weekend!
7 November 2020

Anca Mateescu, realizatoarea emisiunii GPS Cultural “Îmi place mult să ascult poveștile altora. De preferință, oameni inteligenți”

Avea doar 23 de ani când a început să facă, la radio, emisiuni literare. Au trecut, de atunci, 30 de ani. Anca Mateescu, realizatoarea emisiunilor GPS Cultural și Revista Literară Radio și cea despre care vorbim, a reușit să strângă, în tot acest timp, în Fonoteca Radioului, o arhivă impresionantă de voci ale unor mari personalități interzise decenii de-a rândul pe criterii politice. A cunoscut oameni valoroși, cu vieți impresionante, de la care a aflat  povești tulburătoare. Despre oameni speciali și întâmplări care au emoționat-o, despre radio și pasiunile de acasă, dar și despre cum a reușit să strângă pe 80 de benzi cu înregistrări făcute de ea, povestește, în cele ce urmează, Anca Mateescu.

Cum arată un GPS Cultural, emisiunea pe care o prezinți de luni până vineri, de la ora 17:00, la Radio România Cultural, în plină pandemie?

Diferit de cel de dinainte, dar făcut cu la fel de multă convingere.

Emisiunea o realizezi împreună cu Luana Pleșea. Cum v-ați împărțit sarcinile?

În cel mai echitabil mod cu putință. Lucrăm cot la cot. Firește, avem fiecare zone preferate: ea – teatrul, eu – literatura. Dar, în principiu, suntem amândouă “generaliste” și ne străduim să documentăm, cât mai bine, cele mai diverse subiecte ce țin de actualitatea socio-culturală. Până a început pandemia, intram amândouă, zilnic, pe post. Din martie, ne-am “separat” dar am rămas “împreună”! Chiar dacă acum facem GPS-ul pe rând, o zi una, următoarea zi cealaltă, practic suntem mereu în “legătură directă” una cu cealaltă, ne ajutăm, ne sfătuim. Cred că, după un sezon și două luni, am ajuns să ne rodăm și să facem o echipă bună!

De când vă știți și cum s-a făcut să lucrați împreună?

Ne știm de mult, de când Luana a aterizat la mine în birou! Era învățătoare pe vremea aceea și a început să colaboreze la redacția literară. Redactorul-șef adjunct de atunci, Liviu Grăsoiu, m-a trimis cu Luana în cabina 15, să o înregistrez și să vedem dacă are voce bună. Acesta a fost “kilometrul zero” al relației noastre! După câțiva ani, Luana s-a angajat la Radio România Internațional, nu ne mai întâlneam decât foarte rar, pe holurile Radioului. Am început să facem GPS-ul împreună anul trecut, la câteva luni după ce ea s-a transferat la Cultural.

Multe dintre audiobook-urile editate de Casa Radio conțin înregistrări făcute de mine

La Radio România realizezi și Revista Literară Radio, emisiune care se difuzează duminica, de la ora 12:00. De când o faci? Și cum de te-ai îndreptat spre acest gen de emisiuni?

De fapt, eu cu acest gen de emisiuni, adică emisiuni literare, am început munca la Radio. Angajându-mă la Redacția Literatură și Artă, imediat ce am terminat Facultatea de Litere, în 1990, am început să fac, cum era și firesc. emisiuni literare. Pe vremea aceea, în “cretacic”, cum spune o mult mai tânără prietenă de-a mea, absolut toate emisiunile redacției mele erau înregistrate. Nimic live. Numai “conserve”. Liviu Grăsoiu, șeful meu de atunci, pe care l-am mai amintit, m-a pus să fac o emisiune de istorie literară care se numea Portrete și evocări literare. Făceam “conserve” de câte 30 de minute, în principal despre scriitori interziși în vremea comunismului, iar invitații mei erau scriitori, oameni de cultură sau simpli supraviețuitori care, într-unul sau în mai multe momente ale vieții lor, se intersectaseră cu cel evocat. Miza era să se facă auzite la Radio voci interzise decenii de-a rândul pe criterii politice și să le aducem în fonoteca Radioului. Multe dintre audiobook-urile editate de Casa Radio conțin înregistrări făcute de mine, în anii ‘90. Cât despre Revista Literară Radio, e și ea o supraviețuitoare, cu un an mai tânără decât Radioul! A avut o viață zbuciumată, a fost interzisă în anii stalinismului și reluată în 1966. Am început să fac Revista Literară Radio acum șapte ani, împreună cu Matei Martin. De trei ani fac echipă, la Revista Literară Radio, cu Diana Joicaliuc.

Sunt convinsă că ai cunoscut scriitori remarcabili, de-a lungul carierei de jurnalist, și oameni absolut speciali. Cine sunt aceia care te-au marcat, într-un fel sau altul?

Într-o ordine cronologică le amintesc pe Cornelia Pillat, soția scriitorului Dinu Pillat, și pe Măriuca Vulcănescu, fiica lui Mircea Vulcănescu, pe Pan M. Vizirescu, Ovidiu Papadima, Arșavir Acterian, pe Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, pe Gellu și Lygia Naum. Cu scriitorul Paul Goma am făcut o singură înregistrare, dar țin minte fiecare detaliu al vizitei mele de peste patru ore, în apartamentul lui din Paris. La fel cum țin minte toate amănuntele celor două vizite ale mele la Cluj, la Adrian Marino, sau ale celor două vizite, mult mai recente, la Radu Cosașu, pe care sper, din inimă, să-l mai revăd.

Când Monica Lovinescu mi-a povestit cum a fost omorâtă de comuniști mama ei, am început să plâng

Ai cunoscut-o bine pe Monica Lovinescu, ai făcut multe interviuri cu ea. Cum era, dincolo de înregistrări, de interviuri? Ce te-a impresionat la ea, ce îți amintești acum legat de întâlnirile voastre?

Îmi amintesc, cu mare precizie, prima înregistrare făcută cu Monica Lovinescu. Era prin 1993, la una dintre primele ei vizite în România. Toată lumea se înghesuia sa facă interviu cu Monica Lovinescu. Timpul ei prețios a fost atunci gestionat, cu parcimonie, de criticul literar Nicolae Manolescu. Nu te puteai apropia de ea fără aprobarea actualului președinte al Uniunii Scriitorilor. Eu am reușit, rostind un nume magic – Cornelia Pillat – și am căpătat cinci minute cu Monica Lovinescu, timp în care am înregistrat-o vorbind despre Agendele literare ale lui Eugen Lovinescu, primul volum fusese publicat chiar atunci. După fix cinci minute, în biroul de la România literară a apărut Nicolae Manolescu, care mi-a arătat politicos ușa. La puțin timp, am reîntâlnit-o pe Monica Lovinescu acasă la ea, la Paris, în locuința din strada François Pinton. Acolo am avut timp berechet de stat la povești. Când mi-a spus cum a fost omorâtă de comuniști mama ei, arestată la 71 de ani, am început să plâng. Stătea în fotoliu, fumam amândouă și ea povestea. Din când în când, se oprea și striga: “Virgiiiil!” Apărea imediat, calm și surâzător, domnul Ierunca.

Ai avut ocazia să cunoști și partenerele de viață ale unora dintre personalitățile pe care le-ai întâlnit, de-a lungul anilor? Ce femei deosebite din spatele unor bărbați speciali ai cunoscut?

Pe Cornelia, soția lui Dinu Pillat. Și pe Lygia, soția lui Gellu Naum. În perioade diferite ale vieții mele, amândouă au însemnat enorm pentru mine. Am cunoscut-o și pe Lena Constante, soția lui Harry Brauner, cunoscutul folclorist. Și am stat câteva zile, la Paris, acasă la Ioana Celibidache, soția celebrului dirijor Sergiu Celibidache.

Ai avut privilegiul să stai de vorbă cu foști deținuți din lagărele comuniste. Cine sunt acești oameni speciali care ți s-au destăinuit? Prin ce te-au impresionat?

            Ideea de a face un ciclu de emisiuni cu amintirile celor care făcut închisoare politică pe vremea comunismului mi-a venit în timpul unei discuții cu istoricul literar și folcloristul Ovidiu Papadima, fost deținut politic. De fapt, el mi-a spus: “Duduie Anca, de ce nu faci niște înregistrări cu noi”? Mi-au sprijinit proiectul Liviu Grăsoiu și adjunctul lui de la vremea respectivă, Florin Constantin Pavlovici. Pavlovici fusese și el la închisoare pentru că, în ultimul an de facultate, făcuse imprudența să afirme că romanul „Rădăcinile sunt amare” de Zaharia Stancu este unul prost. El m-a ajutat foarte mult, m-a pus în contact cu mulți dintre colegii lui de detenție politică. Într-unul dintre primele numere ale revistei Memoria apăruse o listă cu scriitori și oameni de cultură închiși în temnițele comuniste. Am luat lista aia, am început să-i caut și să-i înregistrez. Mă bântuie și acum regretul că nu i-am înregistrat pe Corneliu Coposu și pe aviatorul Tudor Greceanu. De multe ori amânările costă. Pe Tudor Greceanu am reușit să-l sun la o săptămână după ce fusese înmormântat.

Cel mai mult m-a emoționat să aud vocea lui Mircea Vulcănescu

Îți vine în minte vreo povestire de-a lor care și acum, când ți-o reamintești, te emoționează până îți dau lacrimile?

Sunt foarte multe povești care mă pot face să plâng și acum. Anul trecut, am avut un proiect care se chema exact ca emisiunea mea de acum 25 de ani – Amintiri din temnițele comuniste. Timp de aproape trei luni s-au auzit la Radio România Cultural, în fiecare zi lucrătoare, preț de două minute, vocile lui Bartolomeu Anania, Adrian Marino, Dumitru Stăniloaie, Lena Constante, Micaela Ghițescu, Alexandru Paleologu, Ion Omescu, Teohar Mihadaș, Arșavir Acterian, Ion Jovin, Dumitru Țepordei, cu amintiri din timpul detenției în închisorile și în lagărele comuniste. Mi-am reascultat aproape toate înregistrările, aproximativ 80 de benzi, și mi-a fost parcă mai greu acum decât în urmă cu 20 de ani. Întotdeauna o să-mi vină să plâng când o să mă gândesc cum a murit în închisoare filosoful Mircea Vulcănescu, la 48 de ani, cel despre care se spune că ultimele sale cuvinte au fost: “Să nu ne răzbunați!” În câteva zile, Mircea Vulcănescu “a pierdut tot: avere, glorie, situație socială și academică, familie, libertate. Dar a rămas același. Nu s-a îndoit și nici n-a tăgăduit”, scria Mircea Eliade despre “fratele rămas departe”. Sau cum a fost arestat, la 74 de ani, poetul Vasile Voiculescu, doctorul fără de arginți, care, atunci când a auzit că i-au fost confiscate și cărțile din casă, ar fi zis: “De acum, pot să mor!” Sau cum Ecaterinei Bălăcioiu, mama Monicăi Lovinescu, i-a fost oprită, în închisoare, medicația, pentru că a refuzat cu obstinație să-i scrie fiicei să devină colaboratoare a Securității.

Din fabuloasa  arhivă de voci pe care ai strâns-o, de-a lungul vremii, care e personalitatea a cărei voce te-a emoționat cel mult, atunci când ai auzit-o pentru prima oară?

Cel mai mult m-a emoționat vocea lui Mircea Vulcănescu, asta și pentru că eu am făcut rost de ea. Fiica lui, Măriuca Vulcănescu, mi-a dat, pentru câteva ore, un disc mic, metalic, un fel de rudă îndepărtată a CD-ului de astăzi. Aflat la Londra, în 1939, Mircea Vulcănescu își înregistrase vocea, vrând să trimită celor de acasă o carte poștală sonoră. Am venit cu discul în radio și ne uitam la el, eu și Florin Pavlovici, de parcă erau în cutia aia impachetate moaștele vreunui sfânt. Am trăit o adevărată epopee până când am reușit să trecem sunetul de pe disc pe bandă magnetică, fiind implicați în această dificilă operațiune mai mulți șefi de la departamentul tehnic. Și peste toți și toate trona vocea lui Pavlovici, gravă, aproape patetică, marcată de solemnitatea momentului: “Aici este vocea lui Vulcănescu. Mircea Vulcănescu! Știți cine a fost Mircea Vulcănescu?”

Îmi place să fac cumpărături. Dacă aș putea trăi din asta, m-aș face consilier de shopping

            Am vorbit despre emisiuni la radio, despre personalități pe care le-ai cunoscut datorită muncii tale aici și, totuși, când și cum te-ai îndrăgostit de radio? Asta ți-ai dorit să faci de la bun început sau radioul ți-a dat peste cap planurile, intrând brusc în viata ta?

Cândva, am avut 23 de ani. Atunci am început să lucrez la Radio. La câteva luni după Revoluție. Am învățat, în același timp practic, ce înseamnă să fii un om liber și ce înseamnă să fii jurnalist. Dacă mi-ar fi zis cineva, atunci, că vârsta de 30 de ani mă va prinde la Radio România, îi spuneam că e dus clar cu capul. Iată că de atunci au trecut fix 30 de ani, eu tot la Radio România sunt, iar cea dusă cu capul sunt, desigur, eu!

Cum ești tu, în viața de toate zilele?

Relativ veselă, destul de optimistă. Încerc să mă conving că poate exista un nou început pentru oricine, la orice vârstă. Dacă mă conving pe mine, atunci e bine, pentru că pot găsi apoi puterea să conving și pe alții. Pot fi destul de convingătoare.

Ce pasiuni ai, ce îți place să faci? Ce te încarcă după o zi extenuantă de muncă?

Îmi place să citesc, să înot și să fac cumpărături. De orice fel! Dacă aș putea trăi din asta, m-aș face consilier de shopping. Îmi place foarte mult să ascult poveștile altora. De preferință, oameni inteligenți. Îmi plac călătoriile în străinătate. Am ajuns, pentru prima oară, în Occidentul cel putred, abia la 27 de ani. De atunci, tot încerc să recuperez! După o zi extenuantă de muncă, mă încarcă amintirea vacanței următoare!

Către ce ne va îndrepta, în perioada următoare, GPS-ul Cultural?

Sper că spre “normalitatea” de dinainte de pandemie. Cât mai repede!

Interviu cu filosoful Mihai Șora
Interviu cu actrita Maia Morgenstern