Azi la Radio Romania Cultural: Revista Literară Radio
12 November 2017
Fetița care a salvat Crăciunul, de Matt Haig – cea mai așteptată carte pentru copii a anului
13 November 2017

Azi la Radio România Cultural: O carte pe zi – Yuval Noah Harari, Scurtă istorie a omenirii

Realizator Valentin Protopopescu

Luni, 13.11.2017, în emisiunea Intro

Yuval Noah Harari, Scurtă istorie a omenirii, trad. de Adrian Şerban, Editura Polirom, Iaşi

Yuval Noah Harari, în excelenta lui carte Scurtă istorie a omenirii, demonstrează că principala trăsătură a diferenţierii între specia Homo sapiens sapiens şi celelalte specii străvechi de oameni (Denisova, Neanderthal etc.) a fost… bîrfa. Generarea de zvonuri, colportarea lor, trocul de informaţii subiective şi mai ales „orgasmul” împărtăşirii şi trăirii sociale a acestora a făcut diferenţa dintre o specie destinată extincţiei şi una livrată performării culturale. Bîrfa, adică un gen de comunicare socială subiectivă, creativă şi vitală, ca formă a celui mai performant liant între oameni, unul ce evocă prezenţă-în-absenţă şi proiectează viitorul în registrul prezentului.

Luînd ca pretext cartea lui Harari, din punctul meu de vedere, adică al unui cetăţean trăitor într-un stat despre care se spune că ar fi unul de drept, într-o republică democratică, în care principiile şi realităţile economiei de piaţă au triumfat, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti fiind reglementate şi apărate de legile organice şi de Constituţie, diferenţa dintre un bun sălbatic (în sens rousseauist) şi un om aşa-zis civilizat (recte postmodern, respectiv contemporan) stă în rafinarea… ipocriziei. Antropologic, este evident că rafinamentul bunurilor simbolice defineşte şi viaţa unui trib amazonian. Doar că acesta este mai puţin elaborat, în sensul unei artificializări mai slabe (ceea ce în sine, moralmente, nu e deloc rău!). Pentru un bun sălbatic zeii chiar există, deşi nu se manifestă direct şi explicit. Pentru un subiect urban occidental, zeii sînt o ficţiune, necesară sau nu, în schimb mitul zeilor e genul de construcţie intelectuală fără de care nimic nu e posibil. (Zeii nu sînt neapărat plăsmuiri antropomorfice, automobilul 4×4, smartphonul şi satelitul de telecomunicaţii fiind, la limită, substituenţi perfecţi ai zeităţilor.)

Distincţia între o populaţie tribală din junglă şi o comunitate urbană din vestul european stă, pînă la urmă, în gradul de ipocrizie socială, adică în perfecţionarea jocurilor simbolice şi în ajustarea într-un singur sens a raporturilor de putere. Un şef de trib sau un şaman, dacă nu performează în sensul aşteptărilor alimentare, religioase sau de securitate ale tribului, vor fi rapid eliminaţi din statutul lor de putere şi înlocuiţi cu alţii mai potenţi (sau mai norocoşi). Într-o societate zis civilizată, înlocuirea prin alegeri prezumat libere a inşilor care au vădit incompetenţă sau rea-credinţă în gestionarea treburilor publice, centrale sau locale, se face nominal, căci ideologic marja de acţiune este drastic limitată, pînă şi distincţia între tradiţionalele paradigme de dreapta şi stînga devenind maladiv de şchioapă. Se schimbă persoana, nu şi comportamentul, care e dictat de raţiuni de partid şi de pricini privind interesele financiare. Partidul contemporan nu e altceva decît o anexă a unui grup financiaro-corporatist. Cine crede altceva înseamnă că are motive solide să o facă, unele cuantificabile în contul bancar personal. Dar să nu dezvoltăm acest subiect…

Ca urmare, ipocrizia stă drept fundament al relaţiilor sociale, indiferent de domeniu: politic, economic, cultural, religios, sportiv etc. Să spui ce eşti convins că e bine în sensul obţinerii rezultatelor dorite, iar nu ce gîndeşti cu-adevărat, dacă acest lucru îţi primejduieşte interesele ‒ asta înţeleg prin ipocrizie ca formă a liantului social.

 Yuval Noah Harari, coperte, imagini ilustrând universul antropologiei umane din unghiul auctorial, link you tube spre o conferinţă a autorului pe tema cărţii citate cu subtitrare în română: