Drept de autor: Prozatorul Cătălin Mihuleac, despre “America de peste pogrom”, romanul său reeditat anul acesta la editura Humanitas
18 April 2021
În perioada 19-23 aprilie, invitata emisiunii „Vorba de cultură” este MIHAELA MICHAILOV
19 April 2021

Claudia Revnic, actriță și realizator Radio România Cultural: “Pandemia asta m-a ambiționat să muncesc și să râd mai mult și, în ciuda a tot ce se întâmplă, să iubesc mai mult viața”

Era o fetiță de doar cinci ani atunci când s-a hotărât să se facă actriță, ca să spună povești la radio. Și s-a ținut de cuvânt. A devenit actriță. Dar a făcut carieră și în radio, unde a realizat numeroase emisiuni, dintre cele mai diverse. Optimistă incurabilă, CLAUDIA REVNIC se consideră un alergător de cursă lungă care, în perioada aceasta de pandemie, și nu numai, a alergat între familia de acasă, familia din radio și familia din teatru, sărind obstacole și neacceptând înfrângeri.

Despre cum s-a simțit prima dată, în fața microfonului, într-o piesă de teatru radiofonic, dar și cum a ajuns actriță la Teatrul “Ion Creangă”, despre cele mai neașteptate reacții ale copiilor care vin să o vadă la teatru, dar și despre cele mai dragi emisiuni pe care le-a făcut la radio, despre întâlnirea cu celebrul regizor de teatru Cornel Todea și primul lucru, nepermis acum, pe care-l va face după ce va trece pandemia povestește, în cele ce urmează, CLAUDIA REVNIC.

Aveți o vastă experiență în radio, într-o multitudine de roluri și tipuri de emisiuni. Cum a schimbat pandemia modul în care vedeti munca la radio?

Sunt obișnuită cu munca în echipă. Distanțarea a fost o provocare, neavând confortul studioului și contactul direct cu echipa. Dar mi-am improvizat un spațiu de lucru acasă și am folosit tehnologia în avantajul meu. Cred că mulți dintre noi am fost puși în această situație, de a ne transforma casa, locul de odihnă și intimitate, într-un studio sau birou.

Când ați început să fiți fascinată de radio?

De la doi sau trei ani. Nu adormeam fără să ascult “Noapte bună, copii”. Și la cinci ani m-am hotărât că voi deveni actriță pentru a spune la radio povești.

Și ati devenit actrită. Dar ati facut carieră și în radio. Când ați pășit pentru prima dată aici, într-un studio de emisie? Cum a început pentru dvs. “aventura radioului”?

Și teatrul, si radio făceau parte din mine. Simțeam că îmi erau destinate. În anul II de facultate am fost invitată la emisiunea “Student club” realizată de Sebastian Sârcă și am vorbit despre spectacolele pe care le jucam la Teatrul Național Bucuresti, “Clovnii “ și “Mantaua”, în regia lui Mihai Mălaimare. Când am intrat în studioul de emisie și m-am așezat în fața microfonului am simțit aceeași emoție pe care o am când încep un spectacol. Și m-am simtit… acasă. Am colaborat la acea emisiune o perioadă, dar “aventura radioului” avea să înceapă peste câțiva ani, după revolutie și după ce, colindând prin lume (am avut șansa să joc în Belgia, Olanda, Luxemburg, Germania și Regatul Unit), mi s-a făcut așa de dor de acasă și de România mea, încât m-am întors, am dat concurs la Teatrul “Ion Creangă” și peste un an am intrat prin concurs și la radio. Și visul meu devenea realitate.

Trupa de teatru pentru copii Klaus

 

Care a fost prima emisiune pe care ați făcut-o aici și despre ce era?

“Stereopuștimea”, la Radio Romania Tineret, o emisiune pentru copii, dar ea era de fapt o emisiune pentru întreaga familie.

În copilărie, pentru mine, teatrul radiofonic era magic. La maturitate, a devenit sacru

Ce alte emisiuni ați realizat aici, de-a lungul timpului? Care v-a fost cea mai dragă?

Le iubesc pe toate și sunt foarte mândră de ele, pentru că în ele mi-am așezat cu grijă, iubire si respect, sufletul. Dar am să-ți spun câteva, chiar dacă cele nenumite s-ar putea supăra: “Teatrul de la A la Z”, “ Omul cetății” , “Alo, la telefon copilăria”, “Casa Bunicilor”, “Tentații culturale”, “Cafeneaua literar-artistică”, apoi documentarele pe care le-am adorat, de exemplu “Brâncuși la New York” sau “Aventuri în Scoția”, apoi proiectul “Case care vorbesc” rubrica difuzată în emisiunea “Orașul vorbește” și multe, multe altele. 

Ați crescut cu teatrul radiofonic. Cum a fost atunci când v-ați aflat, pentru prima dată, în fața microfonului, într-o piesă de teatru radiofonic?

În copilărie, teatrul radiofonic era magic. La maturitate, a devenit sacru. Întotdeauna am simțit o responsabilitate imensă când am înregistrat un rol pentru teatrul radiofonic. Pentru a înregistra o piesă de teatru radiofonic ai nevoie nu numai de talent, ci și de o voce bună. Ai nevoie de măsură, de dozaj perfect al vocii în fața microfonului, de o încărcătură interioară mult mai puternică decât chiar pe scenă, iar acel amalgam de sentimente pe care le construiești în interior ies la suprafață numai prin cuvânt, iar cuvântul trebuie să producă emoție, o emoție destinată ascultătorului de acasă. În teatrul radiofonic nu ai nici elemente de costum, nici scenografie, nu ai imagine, ai doar cuvânt și emoție. Prin cuvânt și emoție stârnești imaginația. Cum m-am simțit prima dată, în fața microfonului, într-o piesă de teatru radiofonic? Ca un cosmonaut în noaptea universului, chinuită de întrebarea: “Oare mesajul meu ajunge la cel care mă ascultă?”

La Teatrul “Ion Creangă”, a cărui actriță sunteți, ați jucat numeroase roluri și ați pus în scenă câteva piese. Ce v-a atras la teatrul pentru copii?

Nu aveam nici cea mai mică experiență în ceea ce priveste teatrul pentru copii. Jucasem numai pentru spectatori maturi, avizati, iubitori și cunoscători de teatru, cu un anumit tip de energie, pregătiți să accepte catharsisul. Nu aș spune că m-a atras ceva anume la teatrul pentru copii. Îmi doream să joc teatru, oriunde și pentru orice public. Era o provocare. Și o imensă curiozitate.

Dar de ce am rămas în Teatrul “Creangă”? Aici e o poveste superbă. După concurs, am fost distribuită foarte repede în Bufaldino din “Pălăria cu surprize”, în regia lui Cornel Todea. Era un spectacol plin de energie, culoare și lumină. Dansam, cântam, am învățat chiar rock acrobatic pentru acest rol. Totul era perfect. 

După premiera cu presa, vine și primul spectacol cu public. Sala se umple de copii. Cortina se ridică, începem spectacolul cu aplomb și… nici o reacție din public. Spectacolul își urmează cursul, muzică, dans, veselie… din sală nici o reacție. O liniște înspăimântătoare. Am încercat să întreb cu privirea colegii de scenă, obișnuiți cu spectacolele pentru copii. Ca răspuns nu primeam decât zâmbete ușor îngăduitoare. Eram disperată din cauza lipsei de reacție a spectatorilor. Ce greșeam? Unde greșeam? De ce nu ajunge mesajul meu la ei? De ce nu râd, că e o comedie? Se încheie spectacolul și se lasă cortina. Nimic. Liniște. 

Am plecat la cabină plângând, convinsă că trăiesc primul insucces din viața mea de actriță de până atunci. După ce am ajuns în fața oglinzii de machiaj, privindu-mi lacrimile amestecate cu rimel, cu machiajul în devălmășie, aud în difuzorul de comunicare cu scena un zgomot infernal amestecat cu aplauze, iar pe regizorul tehnic strigând: “Actorii la scenă! Actorii la scenă pentru aplauze! Deschideți cortina!” M-am repezit pe ușăalergând spre scenă, dar n-am apucat să fac doi pași și m-am trezit cu un șervetel demachiant pe față, aplicat de îngerul meu păzitor, cabiniera Viorica. “Unde crezi tu că pleci în halul asta? Vrei să sperii copiii? Îi auzi cum te cheamă la aplauze? Bat din picioare pentru că ei simt doar vibrațiile. Sunt copii din centre de plasament, cu dizabilități de auz și vorbire. E prima dată când văd un spectacol și nu mai vor să plece. Hai, gata, du-te la ei și zâmbește!”. Am intrat în scenă bătând podeaua cu forță în semn de salut, iar copiii au bătut de zece ori mai tare, fericiți că-i înțeleg și că avem comunicare. Atunci am înțeles că mai am foarte multe de învățat.

Spectacolul “Jacques sau supunerea”, de Eugen Ionesco, Belgia, rol Roberta Mere.

 

După un spectacol, un băiețel a venit la mine și mi-a spus, vizibil necăjit: “Mama nu a avut bani de flori dar, uite, ți-am păstrat puțin din ciocolata mea”

Care sunt cele mai frumoase ori neașteptate complimente/aprecieri pe care le-ați primit în timpul pieselor, sau după, din partea copiilor-spectatori?

Teatrul “Ion Creangă” este recunoscut ca fiind teatrul unde actorii primesc cele mai multe flori din partea spectatorilor. Jucam “David Copperfield” și, la final de spectacol, copiii au urcat pe scenă pentru a dărui flori. Un băiețel de vreo cinci ani a venit la mine și mi-a spus, vizibil necăjit: “Mama nu a avut bani de flori dar, uite, David, ți-am păstrat puțin din ciocolata mea, nu am mâncat-o pe toată.” A deschis pumnisorul, iar ciocolata, înfășurată parțial în staniol, se topise pe alocuri și lăsase urme maronii în căușul mâinii și pe degetele lui subțiri și delicate. L-am luat de mâna fără ciocolată, am îmbrățișat în continuare copiii care așteptau să-mi dăruiască flori, până la ultimul, și apoi i-am spus că noi doi vom merge la cabină să mâncăm ciocolata pe care mi-o păstrase. L-am spălat pe mâini, am stat de vorbă ca doi vechi prieteni, am împărțit frățește bucățica de ciocolată, iar la plecare mi-a spus: “Mulțumesc, David, că mi-ai dat din ciocolata ta”. Din acel moment Vlăduț a devenit un spectator fidel al teatrului, un spectator pe care l-am văzut crescând și devenind un tânăr minunat.

 

Care erau, în copilăria dvs., poveștile și personajele care vă fascinau? Ați jucat dintre ele, pe scenă, la Teatrul “Ion Creangă”?

Am copilărit jucându-mă într-o gradină superbă, mare, plină de flori de toate culorile. Pentru mine era grădina fermecată în care îmi inventam poveștile și îmi jucam personajele imaginate. Poveștile pe care le ascultam la “Noapte bună, copii” deveneau inspirație pentru jocul meu de a doua zi. Eram când “Zâna bună“ care salva gărgărițele, când “Zâna rea” care aduce ploaia. “Căprioara Strălucitoare “ e un personaj care îmi apartine în totalitate. 

Altfel, nu am crezut ca voi ajunge să joc un rol ca David Copperfield după Charles Dickens. Eram fascinată de romanele lui încă din copilărie și, de aceea, a fost ceva incredibil și chiar o împlinire să pot juca în două dramatizări, ambele la Teatrul “Ion Creangă”. Pe lângă David Copperfield, am jucat în “Noapte Sfântă”, care și astăzi mi se pare o poveste superbă despre Crăciun, iertare și speranță.

Ce roluri și piese v-ar plăcea să jucați, după ce scăpăm de pandemia asta, ce emisiuni v-ar plăcea să mai faceți, la radio? 

În teatru, repet chiar în acest moment un musical, „O mie și una de nopți”, în regia Gabrielei Dumitru, o regizoare tânără în care am mare încredere. Cred că va fi un spectacol grozav, numai să putem juca… Nu m-am gândit niciodată că aș vrea să joc un rol anume. Rolurile au venit la mine, firesc, fără nici un efort. Crezi că m-am gândit vreodată că aș putea fi Matilda lui Roald Dahl și să fiu distribuită de Thomas de Mallet Burges, regizor care a montat și la Covent Garden? S-a întâmplat pur și simplu.

La radio e altceva. Da, îmi doresc să realizez un serial de familie. Mi-ar plăcea să dezvolt o poveste de teatru radiofonic care să cuprinda personaje puternice, complexe și dinamici diverse de familie. Deocamdată, mă pregătesc să povestesc ascultătorilor despre călătoriile mele prin lume în emisiunea „Vacanța în FM”.

Spectacolul “Matilda”, rol Matilda Ronald Dahl, alături de Cristian Ieremia

 

Sunt o optimistă incurabilă. Văd întotdeauna partea plină a paharului. Șunt o tipă faină.

Un om drag, despre care vorbiți cu bucurie și respect, este Cornel Todea, cel care a fost, într-o anumită perioadă, director și regizor al Teatrului “Ion Creangă”. Cum și unde l-ați întâlnit? Ce amintiri aveți legate de dumnealui?

La nici două săptămâni după ce am intrat în teatru, Cornel Todea m-a distribuit în spectacolul „Pălăria cu surprize”, oferindu-mi rolul principal. În același timp, Grigore Gonța, care era atunci directorul teatrului, ma distribuise în „Ce nemaipomenită harababură” a lui Ionesco. Cu regizorul Gonța mai lucrasem, Eugen Ionescu jucasem și în România, și în Belgia, era confortabil pentru mine. Un spectacol pentru copii nu lucrasem niciodată. Curiozitatea și instinctul m-au impins către spectacolul lui Cornel Todea. În „..harababura” am ales să joc un rol mai mic. Cine s-ar fi gândit că alegerea pe care am făcut-o atunci avea să fie începutul unei prietenii atât de frumoase? Cornel Todea nu mi-a dat niciodată prea multe indicații la scenă. Dar avea un fel de energie care mă făcea să înțeleg ce vrea de la mine, de la personajul pe care îl jucam. Din prima clipă a avut încredere în mine, iar eu nu l-am dezamăgit. Exista un mare respect între noi, în lucrul la scenă. Iar peste ani am realizat, povestind la o cafea, că suntem amândoi ghidați în munca noastră de curiozitate.

Tot curiozitatea a făcut ca noi să lucrăm și în radio, de această dată eu în calitate de producător și de om din spatele scenei, iar el moderator și actor principal în emisiunea „Cafeneaua literar-artistică”. Eram amândoi foarte dedicați emisiunii și nu ne dădeam seama când trecea timpul pregătind fiecare emisiune și descoperind fiecare invitat. Deși aveam eu însămi experiență prezentând emisiuni de radio, eram mereu surprinsă de arta lui Cornel Todea de a face din emisiunea de radio un spectacol. Cornel avea o carismă aparte și le crea invitaților un confort aparte care le permitea să comunice liber.

Cum sunteți dvs, Claudia Revnic cea de toate zilele?

O optimistă incurabilă. Văd întotdeauna partea plină a paharului. Și chiar nu contează, dacă acea parte plină conține ceai de pelin. O fi el amar, dar e sănătos!

Ce pasiuni aveți, ce hobby-uri?

Îmi place să citesc. Recent am fost absorbită de cărțile Elenei Ferante, de când am citit prima oară „Prietena mea genială”. Îmi place foarte mult să călătoresc și să descopăr locuri, oameni și povești noi.

Cu profesoara sa, marea actrita Ileana Predescu, și Iris Wissers, studentă la regie, Olanda

 

De ați descoperit despre dvs., în această perioadă de pandemie?

Că-s o tipă faină. Glumesc. Sau poate că nu. Am descoperit că sunt puternică așa cum am fost toată viața, am descoperit că sunt empatică așa cum am fost mereu, pandemia asta m-a ambiționat să muncesc mai mult, să citesc și să scriu mai mult, să râd mai mult și, în ciuda a tot ce se întâmplă, să iubesc mai mult viața, să prețuiesc fiecare clipă alături de soțul și de fiul meu, să le spun în fiecare zi că-i iubesc. Pandemia asta m-a făcut să mă opresc o clipă și să mă definesc. Cine sunt eu? Sunt un alergător de cursă lungă, care a alergat între familia de acasă, familia din radio și familia din teatru, sărind obstacole, neacceptând înfrângeri. Și dacă asta e menirea mea, cum spune Nina Zarecinaia în „Pescărușul”, ”nu mă mai tem de viață” și da, voi alerga în continuare.

Care e primul lucru, nerecomandat acum, pe care doriți să-l faceți după ce scăpăm de pandemie?

Să-mi îmbrățișez bunica și să o pup de zeci de ori și să fiu lângă ea. Bunica împlinește anul acesta 100 de ani. Ea a fost, este și va fi mereu exemplul de conduită, de dreaptă și limpede judecată a vieții, de forță, curaj și dăruire pe care m-am străduit să-l urmez.

 

Interviu realizat de Anca Nicoleanu