Culise sonore. „Ca să ajungi la o cusătură desăvârșită, uneori trebuie să-ți schimbi viața” - croitorul sibian Mihai Simen

Într-un mic atelier de pe strada Nicolae Bălcescu din Sibiu, timpul pare să curgă altfel. Printre ațe colorate, zgomotul domol al mașinii de cusut și lumina blândă a dimineților, Mihai Simen și soția lui dau o a doua viață hainelor care le trec prin mâini. „Din punctul meu de vedere, ce s-o cusut de om nu cred că nu aș putea face”, spune el, cu o încredere liniștită, născută din ani de răbdare și pasiune.

A început să coasă de mic, „din clasa a șasea, a șaptea”, iar la liceu mama i-a dăruit prima mașină de cusut. De atunci, n-a mai lăsat acul din mână. „Am început să cos tot ce prindeam, tot ce se putea coase, ca să învăț, să cunosc.” Ceea ce a pornit ca un exercițiu de curiozitate a devenit, în timp, o profesie, un mod de a fi.

De treisprezece ani are atelierul în inima orașului și spune că fiecare haină, fie că valorează zece lei sau o mie, primește aceeași atenție. „Pare o cusătură, așa e, o cusătură. Dar ca să ajungi la cusătura aia trebuie să-ți desfaci altele, trebuie să-ți schimbi viața, îți ia timp, trebuie să te pregătești. Nu e doar o cusătură.”

Meseria de croitor, recunoaște el, e una pe cale de dispariție. „E păcat că nu mai vine aproape nimeni din urmă. Școli profesionale nu mai sunt, școli de meserii puține.” Totuși, speranța rămâne: un băiețel de șapte ani i-a lăsat odată o scrisoare pe podea — „Vreau să mă angajez la voi. Mihnea.” — o dovadă că, undeva, dorința de a învăța meșteșugul nu s-a pierdut cu totul.

Rubrica realizată de Oana Ciucă aduce pe frecvențele Radio România fragmente sonore din viețile oamenilor. Din muzee, biblioteci sau festivaluri, ajungem și în ateliere de croitorie, brutării sau alte locuri unde se păstrează meserii esențiale ale vieții de zi cu zi. Oana încercă să redea cât mai mult din autenticitatea atmosferei și din ritmul firesc al locului.