Cultura la farfurie. Mâncare și timp: cum ne-a modelat istoria farfuriile

Orașul vorbește cu Adriana Sohodoleanu despre felul în care timpul ne organizează mesele și mesele ne organizează viața. De la vânătorii-culegători la industrializare, de la clopotele mănăstirilor la brunch-ul urban, dialogul urmărește o istorie a ritmului cotidian al actului alimentar și arată că ceea ce considerăm firesc – trei mese pe zi – este, de fapt, o convenție culturală.

Dacă începem cu prezentul, spune Adriana Sohodoleanu, trebuie să vorbim despre un fenomen tot mai vizibil: „snackification” sau fragmentarea meselor în gustări succesive, care înlocuiesc masa așezată, cu tacâmuri și farfurii.

„Aceste mese mărunte, ronțăieli, ajung să înlocuiască, practic, mesele așa cum le știam noi, cele la care ne așezam, efectiv, la o masă.”

Odată cu dispariția mesei tradiționale, dispare și timpul comun, conversația, ritualul.

Ideea celor trei mese pe zi pare naturală, dar, de fapt, nu este nici universală, nici biologică. Mai mult, această structură este relativ recentă și rezultă dintr-o combinație de factori istorici majori.

„Mesele acestea sunt rezultatul apariției agriculturii, a religiei, a industrializării și a tehnologiei.”

În epoca vânătorilor-culegători, mesele fixe erau imposibile. Hrana era imprevizibilă, oportunistă. Odată cu Revoluția Agricolă, acum 10-12 mii de ani, apare însă ideea de ritm, agricultura presupune program, disciplină, sincronizare cu lumina zilei.

În Evul Mediu, ritmul alimentar este dictat de religie. Clopotele mănăstirilor împart timpul, iar mesele se aliniază după calendarul liturgic și perioadele de post. Pentru multe categorii, mai ales în mediile monahale, micul dejun era considerat o slăbiciune morală, o formă de lăcomie.

Revoluția Industrială produce o ruptură majoră. Migrația masivă din rural în urban, dezrădăcinarea familială, apariția căminelor muncitorești schimbă radical felul în care se mănâncă.

„Odată ce acești oameni se mută, de multe ori se mută fără familiile lor, trăiesc în ceea ce noi am numi astăzi barăci, cămine pentru muncitori, și hrana pe care ei o au la îndemână nu e fantastică, în plus nu au familia lângă ca suport afectiv și ca sursă de mâncare caldă gândită pentru familie. Această industrializare, care a adus foarte multe lucruri bune pentru omenire, a însemnat pentru muncitorii de atunci o schimbare a traiului inclusiv la nivelul acesta al alimentației. Atunci apare și nevoia de hrană mult mai sățioasă, mai nutritivă, mai calorică decât până atunci.”

În spațiul românesc, mecanismele sunt similare. Clasele sociale își copiază obiceiurile alimentare, iar mesele devin semn de statut.

În timpul Marii Ciume din 1813, negustorul Constantin Lada își organiza ritualic ziua în jurul meselor. Un alt exemplu vine din memoriile Sabinei Cantacuzino, fiica lui Ion C. Brătianu. Tatăl său avea un dejun fix, de la care nu se abătea niciodată: două ouă fierte, cotlet, cartofi fierți cu unt, fructe și o bucățică de lămâie confiată.

„Uneori se spune că suntem recunoscuți după modul în care vorbim, după parfum, de exemplu, dar putem fi recunoscuți și după obiceiurile alimentare. Spunem mereu că mâncarea este identitară.”

Interviu realizat de Daria Ghiu în emisiunea Orașul vorbește, produsă de Gabriela Mitan Dulgheru și difuzată în fiecare zi de luni până vineri, de la ora 9.00, la Radio România Cultural.