Paris multiplu

Unde călătorești când călătorești? Mă întreb stând la o masă, în piațeta de lângă Centrul Pompidou. Prin ploaia măruntă, un grup de adolescenți continuă să facă breakdance pe piese hip hop clasice. În bistroul unde sunt, mă acompaniază un șir lung și tăcut de ceainice, o expoziție întreagă, probabil martora istoriei locului.

Ceva mai devreme, retrospectiva Wolfgang Tillmans mă trimisese într-o dimensiune diafană și crudă, în care gesturile cotidiene spun mai mult decât o întreagă carte de istorie; Tillmans vorbește o limbă fotografică a prea-umanului care, chiar devenit abstract, tot îndeamnă la reflexie asupra resorturilor ultime ale prezenței noastre în lume.

Aseară, noaptea târziu, în Cartierul Latin, o chelneriță cânta o piesă în spaniolă, știa toate versurile, îmi turna un pahar cu vin și se refugiase toată în cântecul acela. Într-un apartament de români plecați în Paris la început de ani 2000, icoanele împânzesc pereții, biblioteca, rafturile din baie; privirile sfinților te însoțesc oriunde, dar mă-ntreb câți mai putem spune o rugăciune cu atâta fervoare cum cânta chelnerița melodia ei de dragoste.

Mă las în voia pașilor pe bulevarde, cotesc pe străduțe, ocolesc prin memoria mea care vorbește despre Paris pe nenumărate voci. Bunica mea paternă știa harta orașului pe dinafară deși nu fusese niciodată aici. În schimb, cu toate economiile din lume, bunicii materni mă trimiseseră în anii '90 în Franța pentru un concurs de pian. Pentru adolescenta din mine, pianul era secundar vizitei ritualice la mormântul lui Jim Morrison din Pere Lachaise. Ca și acum, aproape 30 de ani mai târziu, am umblat infinit pe străzi, căutând, probabil, dragostea.

De câteva zile merg kilometri întregi, parcurgând orașul real și pe cel din amintirea mea. Am senzația că fiecare pas mai desfășoară ceva din mine. Trec pe lângă corturi sărăcăcioase, pe lângă paturi improvizate; într-o stație de autobuz, doi oameni fac o cafea; câțiva pași mai încolo, două doamne elegante și în vârstă se bucură de o cafea la o terasă. Pentru fiecare, ciudat, cafeaua aceea miroase a normalitate.

Pe malul Senei, într-un scuar, se dansează tango. Fred mă invită și pe mine la dans. Nu-l cunosc pe el, nu știu să dansez tango. "Uită că ai picioare", îmi spune. Încerc să uit, încerc să mă las în voia pașilor necunoscuți. Pentru o secundă, poate, chiar uit că am picioare, mă las în plimbarea aceea legănată, stânga-dreapta stânga-dreapta și, pentru încă o secundă, totul e minunat pe lume și la Paris.

Material realizat de Maria Balabaș.