Armata română scapă Budapesta de comunism, de Georgeta Filitti

O poveste începută în iulie 1918 se încheie acum, în luna noiembrie. E vorba de comunizarea Ungariei sub dictatura revoluționarului Bela Khun. Acesta ignora recomandările Consiliului Superior Interaliat și făcea astfel necesară o intervenție militară pentru a-l neutraliza. La sfârșitul lunii iulie 1918, armata ungară era pregătită să treacă cu trei corpuri linia de demarcație cu Transilvania, stabilită prin armistițiu, pe linia Satu Mare, Carei, Oradea, Arad. Inițial, ungurii au avut succese, apoi românii s-au repliat. ”Bătălia de pe Tisa”, cum a fost numită, a durat șapte zile și s-a încheiat cu aruncarea în aer a podului de peste Tisa de la Szolnok de către unguri și retragerea lor în debandadă. Dar Ungaria comunistă nu era încă înfrântă. La Paris, Consiliul Superior Interaliat dezbătea la nesfârșit dar rămânea indecis. Și totuși ceva trebuia făcut; nu era vorba doar de contenciosul milenar româno-maghiar ci de distrugerea focarului revoluționar ce risca să se întindă și în alte țări europene.

România a decis să limpezească lucrurile trimițând 84 000 de soldați, într-un marș de două zile, spre Budapesta. Generalii Holban, Moșoiu, Demetrescu, Davidoglu și Olteanu au organizat această formidabilă înaintare. Nemărginirea pustei ungare a favorizat avansarea cavaleriei și a infanteriei române în așa fel încât, curând, ungurii au trimis emisari cerând capitularea. La 8 august erau complet înfrânți. Românii au capturat atunci 1235 de ofițeri, 40 000 de soldați, 348 de tunuri, 52 000 de puști, 87 de avioane. Dar și ei au pierdut 123 de ofițeri și 6434 de soldați. Bela Kuhn a fugit cu o pradă bogată, dobândită din jefuirea mai multor case aristocratice din capitala maghiară, la Viena. A fost întemnițat, a reușit să evadeze și s-a refugiat în Rusia bolșevică.

Dar Budapesta rezerva o surpriză românilor: colonelul italian Romanelli, în ciuda evidenței și a apartenenței țării sale și a României la aceiași alianță militară – Antanta – a cerut comandamentului român, cu de la sine putere, retragerea dincoace de Tisa. Lucrul era cu neputință așa că românii au continuat înaintarea spre Budapesta, grupul gl. Holban mărșăluind 50 de km doar în ziua de 3 august. În același timp, gl. Rusescu primește ordin să încercuiască inamicul la Kecskemet, dar se insubordonează și cu o parte a regimentului său se îndreaptă spre capitala maghiară; pătrunde în sediul Consiliului de miniștri și discută de pe poziții de forță: cere ca tratativele să se încheie într-o oră, altfel artileria sa începea bombardarea orașului. Până seara, românii îl ocupă și se cazează în cazarma husarilor. Guvernul șovăia, reprezentanții francezi cereau public retragerea românilor dar în particular îi îndemnau să desăvârșească luarea în stăpânire a capitalei. La 4 august 1918 românii defilau victorioși pe bd. Andrassy. A urmat curățirea teritoriului de soldații aflați în debandadă și constituiți în bande înfometate ce terorizau populația. A rămas neocupat un spațiu din sud estul Ungariei, în jurul lacului Balaton, unde atunci s-au pus bazele armatei naționale condusă de amiralul Horthy, un neprieten al nostru.

Ocuparea Budapestei a însemnat în primul rând stăvilirea foametei. Accesul populației sărace la popotele noastre, reorganizarea pieței, aducerea de provizii din Transilvania au redresat rapid situația alimentară. Încet, încet viața a revenit la normal: budapestanii s-au întors la treburile lor, s-au redeschis sălile de spectacol, restaurantele, au reapărut ziarele. Tot românii au luat măsuri salutare de apărare a evreilor, expuși răzbunării populației, deoarece din rândurile lor se recrutase majoritatea partizanilor lui Bela Kuhn.

O legendă cu iz de adevăr spune că pe acoperișul Parlamentului cineva a pus o opincă, semn de îndreptățită mândrie a celor care, sute de ani, nu făcuseră parte dintre națiunile recunoscute ale regatului maghiar.
Românii aduseseră liniștea în Ungaria și se credeau îndreptățiți să ceară un armistițiu prin care, între altele, să le fie restituite bunurile jefuite în cei doi ani de război. În mod inexplicabil, Consiliul Superior s-a împotrivit, cel mai vocal fiind reprezentantul american. Campania lui a contribuit, neîndoios, la crearea unei atmosfere nefavorabile nouă la Paris.

Ocupația românească a Budapestei a durat până la 16 noiembrie 1918 iar la 28 martie 1919 ultimele trupe românești părăseau Ungaria.