Pregătirea unirii, de Georgeta Filitti

Felul cum ardelenii au reacționat în noiembrie 1918, în condiții de război, cu Ungaria bolșevizată și o propagandă maghiară ce convinsese și pe unii reprezentanți ai Antantei, rămâne o adevărată lecție de istorie. La Budapesta, la Viena se constituie Consilii Naționale Române care, la 6 noiembrie, se vor regăsi unificate în Transilvania. Manifestul adresat în acea zi românilor le cerea ”să fie mari la suflet în ceasurile grele ale anarhiei”. Se constituie Legiunea națională română, sfaturi militare – toate menite să organizeze din punct de vedere militar Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul. Consiliul Național Central își trimite emisari în tot acest spațiu și mobilizarea a fost exemplară. Numele li se cere odată în plus a fi amintite căci pentru fapta lor, peste ani, unii aveau să îndure rigorile închisorilor comuniste: Andrei Bârseanu, Silviu Dragomir, Nicolae Drăgan, Aurel Cosma, Ion Lupaș, Amos Frâncu, Emil Hațieganu, Valeriu Braniște, Emil Isac și alții. La 8 noiembrie, ziarul ”Românul”, suspendat de unguri, reapare, sub direcția lui Vasile Goldiș și devine o tribună eficientă de afirmare a legitimității Consiliului Național Român. Nota ultimativă adresată de acesta Consiliului Maghiar cerea predarea guvernării Ardealului; la Arad, delegația română, din care făceau parte Șt. Cicio Pop, Aurel Lazăr, Aurel Vlad, Iuliu Maniu, a primit un răspuns inacceptabil: Transilvania să rămână un guvernământ autonom, în cadrul Ungariei, cu un reprezentant în guvernul de la Budapesta. Ca o concesie, supremația Consiliului Național Român se exercita doar în orașele și comitatele majoritar românești. Era o soluție provizorie, asemănătoare autonomiei cantoanelor elvețiene, în așteptarea păcii generale. Trebuie amintit că Ungaria, deși înfrântă pe toate liniile, cu focarul comunist în expansiune, se simțea revigorată în urma armistițiului de la Belgrad, de la jumătatea lunii, când se despărțise din punct de vedere juridic de Austria.

La Arad românii au simțit că dialogul e unul al surzilor și doar o adunare cât mai cuprinzătoare, ca cea de la Blaj din 1848, putea impune maghiarilor. Acest punct de vedere era împărtășit și de Ionel Brătianu, în acel moment în afara guvernului, dar care în fapt conducea politica românească. O delegație de ardeleni a sosit la Iași și din discuțiile purtate cu gl. Coandă, președintele Consiliului de miniștri, cu gl. Prezan, cu N. Iorga, cât și cu reprezentanții diplomatici ai Antantei acreditați acolo s-a desprins o concluzie: tratativele cu ungurii trebuia întrerupte și organizată grabnic o adunare ”cât mai mare„ la Alba Iulia, glorioasa capitală de odinioară a lui Mihai Viteazul, unde unirea să fie afirmată în chip explicit. St. Aulaire, ministrul Franței, i-a asigurat pe ardeleni de susținerea absolută a țării sale. Și pregătirile au înaintat repede. George Crișan și Toader Roxin au devenit reprezentanții Consiliului pe lângă autoritățile de la Iași. La Lugoj, în Banat, Valeriu Braniște a luat legătura cu comandamentul trupelor franceze de ocupație, în vederea repatrierii militarilor români din armata chesaro-crăiască. Manifestul către popoarele lumii, al Consiliului, tipărit în română, franceză și engleză, stabilea regulamentul pentru desemnarea delegaților la Marea adunare de la Alba Iulia. În preambul se preciza: ”În numele dreptății eterne și al principiului liberei dispozițiuni a națiunilor, națiunea română din Transilvania și Ungaria are să-și spună cuvântul ei hotărâtor asupra sorții sale… El este chiar așteptat pentru ca la Gurile Dunării și pe drumul larg unde comunică pulsul vieții economice către Apus și Răsărit să se poată înfăptui ordinea și neamurilor prejmuitoare să li se procure liniștea necesară pentru munca binecuvântată spre desăvârșirea umană”.
Convocarea s-a făcut, începând de la 21 noiembrie, prin foaia ”Românul”, scoasă atunci în 12 000 de exemplare. I s-a adăugat Cuvântul arhiereilor români, ortodocși și greco catolici, I. Papp, Miron Cristea, Valeriu Frențiu și Iuliu Hossu care punea în evidență imperativul înfăptuirii unirii. Delegații au fost desemnați în adunări deschise, dintr-o plajă completă a românilor trăitori în Transilvania: țărani, învățători, preoți, avocați, doctori, studenți, ofițeri, muncitori, meseriași. Cei 1228 de ardeleni au primit credenționale, documente ce le confirmau calitatea de reprezentanți aleși.

Sosise clipa cea mare, pregătită integral, vreme de sute de ani de neamul românesc asuprit din Ardeal, cum avea să scrie, cu perfectă îndreptățire, peste ani, Lucian Blaga în Hronicul și cântecul vârstelor.