Mama Regina, de Georgeta Filitti

La câteva luni doar de la declanșarea, în iulie 1916, a Primului Război Mondial, principesa moștenitoare Maria devenea Regina României. Înaintea multor români, oameni politici, diplomați, analiști, această englezoaică bună cunoscătoare a țării de adopție, a înțeles încotro trebuie să se îndrepte România. Cei doi ani de neutralitate – impuși de considerente de pregătire militară, aprovizionare, șanse pe plan internațional – au însemnat o luptă permanentă, tenace a Reginei pentru impunerea punctului de vedere optim: ralierea la Antantă, adică tabăra războinică formată din Anglia, Franța, Italia și Rusia (ulterior adăugându-se și Statele Unite). Fără să se poată exprima de la tribuna Parlamentului ori în presă, ea a știut totdeauna ca prin aluzii, gesturi grăitoare, corespondență particulară în străinătate, susținerea neîntreruptă a soțului ei, Regele Ferdinand, să formeze și să mențină o stare de spirit favorabilă Antantei.

La 15 august 1916 România a declarat război Puterilor Centrale și această atitudine a devenit odată în plus necesară. Trebuia mobilizate toate energiile, insuflat curaj, căutate ajutoare, făcută propagandă în favoarea țării. Până la retragerea dramatică la Iași, la sfârșitul lunii noiembrie și începutul lui decembrie 1916, a familiei regale și a principalelor autorități, Regina s-a consacrat organizării spitalelor bucureștene și, în taina iatacului ei, jelirii micului Mircea, ultimul ei născut, răpus de febră tifoidă în noiembrie 1916.

Odată ajunsă în capitala Moldovei, Regina Maria își rânduiește nu doar propria casă dar are un cuvânt de spus în deciziile politice, organizează spitale, susține populația nevoiașă, procură ajutoare din străinătate, informează opinia publică internațională prin articole, cărți, interviuri. Între lucrurile care i-au ritmat zilele, Regina Maria începe acum, la declararea războiului, un Jurnal, continuat până în ultimele zile de viață. Din parcurgerea lui se vede puterea de muncă ieșită din comun, stăruința, voința de fier și credința care n-a părăsit-o nici o clipă în victoria finală a Aliaților. Când populația Moldovei s-a înzecit, cu cei bejeniți din Muntenia și Oltenia, când un milion de ruși, la început armată ordonată, mai apoi aruncată în debandada propagandei bolșevice, consumau nechibzuit resursele deja aproape epuizate, când spitalele nu mai făceau față puhoiului de răniți dar mai ales de bolnavi de tifos exantematic și gripă spaniolă, Regina Maria a rămas neclintită. Cu reședința la Iași ori la Bicaz, lucrând câte 14-16 ore pe zi, ea a găsit soluții, a ajutat, a dat speranță. A purtat costum național pe întreaga durată a războiului, ca simbol de credință în România profundă, în România eternă. A obținut materiale sanitare de la Crucea Roșie imperială rusă, ambulanțe din America (așa numitele mașini ”Maria”), ajutoare alimentare din Marea Britanie (mărunțite în pachete de biscuiți, ceai, tutun, bomboane) oferite zi de zi în spitale, adăposturi, case pline de văduve, copii înfometați, infirmi – o mulțime nesfârșită de victime, în parte colaterale, ale războiului. Vizitele ei la zecile de spitale presărate pe pământul Moldovei n-au fost niciodată de formă; a îngrijit bolnavii, le-a citit, s-a rugat împreună cu ei, le-a ascultat păsurile, unora le-a prins ultimele vorbe înainte de a se stinge și totdeauna a refuzat să se protejeze cu mască ori cu mânuși de contactul cu cei aflați în suferință. S-a dus iar și iar în sate aproape părăsite, a adunat copii abandonați, i-a hrănit, a stat de vorbă cu femei bătrâne, le-a refăcut casele, le-a cumpărat un porc, un vițel. Toate aceste gesturi, comentate din gură în gură, de beneficiari, de ascultători, i-au adus supranumele de Mama Regina.
Dincolo de valoarea materială a unor asemenea gesturi, rămâne formidabila încărcătură morală, curajul insuflat suferinzilor, celor slabi de înger, credința clamată zi de zi, ceas de ceas, în victoria finală, chiar în momente când totul părea pierdut. Rușii bolșevizați, care își ucideau pe capete ofițerii, instigați de comuniști și voiau să omoare familia regală română, când au văzut-o, i-au căzut la picioare, rugând-o să le fie ”împărătiță”.

Trecerea timpului a rafinat imaginea Reginei Maria păstrând elementele esențiale: bună româncă, neobosită, susținătoare a celor din jur și animată de o singură convingere: România trebuia să iasă învingătoare.