MILITARII FAC POLITICĂ!, de Georgeta Filitti

Mai toți românii se cred posibili politicieni sau măcar analiști politici. Cu alte cuvinte, își dau cu părerea. Câtă vreme o fac în familie, la cafenea sau la club, gestul rămâne o veleitate inofensivă. Dacă însă persoana și-a dobândit notorietate într-un cadru atât de însemnat cum e câmpul de luptă, vocea sa e ascultată și, de multe ori, are toate șansele să strângă în jurul ei destui aderenți ca să înființeze un partid politic. A fost și cazul generalului Alexandru Averescu, trăitor între anii 1859 și 1938. După o trecere rapidă prin Seminarul teologic din Ismail, e voluntar în Războiul pentru independență și apoi se consacră carierei militare. În 1907 e ministru de Război și are sarcina oribilă de a reprima răscoalele țărănești. În continuare se află în conducerea armatei iar în timpul Primului război mondial are comanda armatei a II-a, biruitoare la Mărăști. Cu acea uitare de neînțeles și justificare la absurd a tuturor faptelor, fie ele chiar abominabile, românii au văzut în el nu pe ucigașul atâtor țărani, ci pe eroul din tranșee – țesând în jurul său legende, nu neapărat adevărate, ci dovezi de autoliniștire: a mâncat mămăligă cu soldații în tranșee, i-a purtat pe răniți în spinare și altele asemenea. Dincolo de succesele repurtate, și care nu-i pot fi contestate, generalul Averescu dobândise o faimă neobișnuită care i-a îngăduit să-și întemeieze un partid. La 3 aprilie 1918 era președintele Ligii poporului; peste doi ani, în aprilie 1920, aceasta s-a transformat în Partidul poporului (formațiunea va rezista până în 1938, când Carol al II-lea desființează toate partidele politice, înlocuindu-le cu Frontul Renașterii Naționale).

Prețuit ca militar și folosit ca pion în combinațiile politice ale lui Ionel Brătianu pentru tratativele anevoioase cu Puterile Centrale – să amintim că l-a trimis la București cu recomandarea expresă de a tergiversa cât mai mult discuțiile – generalul Averescu s-a văzut înlăturat cu brutalitate din fruntea guvernului și înlocuit cu Alexandru Marghiloman. Acest tratament l-a umplut de furie, determinându-l, cum scria cineva, ”să se vâre până în gât în politică”. În foaia ieșeană Îndreptarea a pretins, pe un ton retoric, tragerea la răspundere a celor vinovați de pierderea războiului. Atacul era îndreptat direct contra lui Ionel Brătianu, cel care, ignorând Constituția, își asumase pregătirea diplomatică și militară a intrării României în luptă, fără a se consulta cu oamenii de specialitate. Între altele, corifeul liberal acceptase prevederile din convenția cu Rusia prin care aceasta ne oferea un ajutor de doar două divizii de infanterie și una de cavalerie. Și ca să-l compromită odată în plus pe Brătianu, generalul dezvăluia o taină: probabil ca să-și corecteze ușurința cu care acceptase ajutorul nesemnificativ al rușilor, în ziua când România a declarat război Austro-Ungariei, la 15 august 1916, primul ministru ar fi cerut generalilor Aslan și Averescu să răspândească zvonul, ”prin toate mijloacele” că 200 000 de ruși urmau să tranziteze Dobrogea.

Nici generalul Eremia Grigorescu nu se lasă mai prejos. În calitate de comandant al armatei I-a, oferă un dejun lui Al. Marghiloman și ține un discurs unde explică cele patru faze ale războiului purtat de România: - Intrarea, total nepregătită, urmată de retragerea catastrofală. – Reorganizarea armatei și efectele ei, luptele de la Mărășești din vara anului 1917. – Revoluția rusă, care ne-a obligat la armistițiu și la demobilizare intempestivă; era o acuză directă adusă generalului Averescu. – Ultima fază începea cu instalarea guvernului Marghiloman și încheierea păcii cu Puterile Centrale, acțiune ce dovedea că în condițiile înfrângerii noastre explicite, nu se putea obține mai mult.

Poziția celor doi generali, dincolo de faptul că uniforma le interzicea să se pronunțe politic în vreun fel, rămâne nedumeritoare. Gl. Averescu se aflase permanent în posturi de conducere și nimic nu-l oprise să se implice plenar în programul de înzestrare a armatei. După război, chiar Marghiloman va aduce aminte acest lucru ca și numeroasele tranzacții oneroase făcute cu material strategic, în timpul ministeriatului său dinainte de război. Gl. Grigorescu, în consiliile de Coroană din răstimpul defensivei noastre, se manifestase ferm de partea lui Take Ionescu și a gl. francez Berthelot pentru rezistență până la capăt.

Acum, în mai 1918, și unul și altul, parcă își uitaseră propria atitudine de dragul unui exhibiționism politic ce nu le putea spori reputația de buni militari. Morala: o persoană publică are obligația fermă la o conduită fără compromisuri, fără a se lăsa ademenită de strălucirea părelnică a unui articol sau a unui discurs de circumstanță.