Acolo, unde Pavarotti râde!

Recent, am fost la o transmisiune în direct a operei Tosca de la Covent Garden. Sigur, experienta actului artistic de înaltă calitate era garantată, în primul rând, de renumele teatrului din inima Londrei. Şi totuşi, iţele programării distribuţiei nu au lovit toate ţintele propuse. Un Cavaradossi foarte bun, un Scarpia excelent (deşi privirea lui amintea de Jack Nicolson în Shinning) şi o Toscă un pic prea matură, un pic prea corpolentă şi, logic,  nu foarte agilă pe scenă. Orchestra însă - impecabilă! Iar muzica lui Puccini...

Mi-am reamintit, la respectivul spectacol, plăcerea aşteptării,... poate unul dintre cele mai frumoase momente,anticiparea... atunci când mergi la concert sau orice spectacol artistic. Te duci dornic de ceva anume (muzică, teatru sau ce va fi fiind), ai unele  date cunoscute (compozitor, lucrare, interpreţi), un anume standard de aşteptare şi... intri în atmosferă.

Fiecare concert sau spectacol poate fi o loterie, însă. Nenumărate sunt motivele pentru care o acută nu va ieşi cum trebuie sau un atac de suflători nu va fi impecabil...

Mergem la orice manifestare de artă pentru o POVESTE, pentru STAREA în care ne transpune. În faţa FRUMUSEŢII, vrem ca respiraţia să se înteţească, inima să bată mai repede, să fim absorbiţi în vârtejul acţiunii. Câteodată, să recunoaştem, ne mai şi închipuim pe scenă... 

MUZICA are acest dar sublim de a vrăji, de a te purta, transpune. Iar INTESITATEA trăirilor noastre dau măsura satisfacţiei; la polul opus, al dezamăgirii.

Paroxismul este limita suportabilă a sentimentului indus de binomul compozitor-interpret. Nu vreau să aduc în discuţie experimentul, în care noul (nu frumosul artistic) este ţelul creatorului. Secolul 20 abundă în asemenea căutări, unele reuşite, altele abjecte.Aş vrea, dacă îmi permiteţi, să rememorăm câteva limite ale intensităţii artistice.

Din zorii omenirii, primul instrument a fost chiar corpul uman, urmat de percuţie. Tobele tradiţionale din Burundi, veritabile arme de intimidare în caz de război, sunt cioplite din trunchiuri de copaci şi purtate pe cap; aşa sunt bătute. Apropo de intensitate şi sentimente induse...ce senzaţie va fi având interpretul războinic, al cărui creier vibrează la unison cu corpul tobei...

În cazul tobelor de război din Burundi, mesajul este clar: tot ce ne stă în cale va fi anihilat! Arta însă nu vrea să spulbere, cel puţin nu întotdeauna. Arta, MUZICA în speţă, ne înfăşoară într-un cocon de sunete şi ne propulsează pe direcţii infinite, în urma propriei opţiuni.

Vrem un parcurs religios sau laic, în exaltare sau armonii funebre...poate avem nevoie de  bucurie...sau nevoia unei băi de tristeţe...Dacă suntem dedicaţi muzicii ortodoxe autohtone, de exemplu, ne putem purifica sufletul prin firul unei singure melodii în piano ori prin talazul puternic al rugăciunii îmbălsămată în muzică...

În cele din urmă, MUZICA este o uriaşă poată prin care intrăm benevol, nu?...un uriaş banchet din care ne putem înfrupta. Ce meniu alegem (clasic sau...manele, ca sa luăm capetele de bandă) este strict optiunea noastră şi ne defineşte profilul uman şi intelectual. Educaţia primită şi necesităţile personale ne fac să îndreptăm mâna către „farfuria” cu folk alternativ sau „platoul” cu jazz. Selecţia ne hrăneşte mintea, ne modelează comportamentul. Finalmente, selecţia este un autoportret cât se poate de fidel, o oglindă!

Tehnologia contemporană şi mediul online ne aduc aproape, cu confortul unei comodităţi maxime, belşug de genuri şi zeci de variante interpretative. Cu un click, putem selecta un program de radio, zappa prin sutele de canale TV, urmări concerte în direct. Sigur, performanţa interpretativă ne-o dorim maximă, de fiecare dată, mai ales când cumpărăm bilet şi alegem să partajăm emoţia, să ne înfruptăm din ea, nemijlocit, la câţiva metri de artişti. Atunci, admirăm  superlativele şi taxăm mediocritatea sau rateurile, cu aplombul plătitorului de bilet hotărât să primească maximum pentru banii cheltuiţi. 

Dacă însă ne ducem în sala de spectacol cu singurul gând că suntem plătitori de bilet şi nu ca parte importantă la crearea unui moment irepetabil de artă... ei bine, şi asta spune ceva despre noi, nu? 

Fără public, minunăţia numită ARTĂ nu îşi află rostul. Publicul este centrul gravitaţional către care toţi (creatori/interpreţi) se îndreaptă instinctiv, fie că o recunosc sau nu. Triunghiul mirific (creator, interpret, public) este echilateral, fieacare cu rostul (pre)determinat, fiecare cu respect pentru ceilalţi...sau cel puţin aşa mi-aş dori să fie. 

Orice sumeţire produce disfuncţionalităţi. Creatorul care superior spune că a scris pentru sertar - se demască singur. Dacă ar fi fost într-adevăr aşa, nici măcar nu ar fi mărturisit. Artistul care se consideră egalul lui Dumnezeu – îşi etalează micimea. Iar publicul răsturnat nepăsător în fotoliul sălii – mai bine stă acasă; este amorf, chiar agresiv dăunător.

ARTA este esenţial socială. Statuile din Agora antică tânjeau după ochiul trecătorului, tragediile lui Euripide reverberau în sonorităţile amfiteatrelor pline cu public iar sonatele lui Beethoven pluteau către iubirile neîmplinite...

Creatorul, interpretul şi publicul- iată un triunghi simbiotic.

Desăvârşirea însă are loc întotdeauna în... public.

Acolo, unde Pavarotti râde!

 

Sorina Goia