AMY, cronica unei prăbuşiri anunțate - de Michaela Platon

Documentarul lui Asif Kapadia, englezul care la 43 de anui are deja la activ 14 filme, este o incursiune tulburătoare în existenţa cântăreţei de excepţie care a fost Amy Winehouse,  o voce dăruită jazz-ului cu o sinceritate demnă de artista care a fost.

Premisa este eternă dorinţă a celor care încearcă să îşi facă un nume dorindu-şi cu ardoare succesul, crezând că este uşor de dus, că e un simplu accesoriu al artistului- un fel de medalie care îl certifica şi îl acreditează. În realitate însă, puţini sunt cei în stare să facă faţă celebrităţii, să ţină piept avidităţii cu care restul lumii vrea să le invadeze existenţa.

Filmul nu menajează pe nimeni, este o incursiune crudă pe alocuri, cu momente de sublim şi altele de dramă la vedere- un roller coaster al vieţii de star cu toate avantajele dar şi sevituțile ei. Şi chiar dacă  n-ai şti deznodământul, tot îl întrevezi în mod evident în începuturile relaţiei ei cu Blake, cel care este autorul moral al prăbuşirii lui Amy.

Biopicul ne înfăţişează la început o fiinţă dăruită cu talent, nonconformistă şi hotărâtă, cu o naturaleţe deconcertantă şi o disponibilitate artistică uluitoare cu care a transpus în muzică realitatea vieţii ei (iar de aici vine autenticitatea felului în care ea a compus şi cântat).

Parcurgând filmul, descoperim cum Amy devine din ce în ce mai fragilă, cum relaţia ei cu Blake Fielder Civil o târăşte pe un teren minat, cum dependențele de alcool şi droguri îi subminează talentul aducând-o în pragul falimentului emoţional şi fizic. În final pelicula devoalează imagini sfâşietoare cu o Amy scheletică ce are priviri halucinate, o victimă ce nu se mai poate împotrivi presiunii din interiorul vieţii ei, dar nici aceleia mediatice.

Într-o lume crudă care disecă şi sfâşie pentru amuzament, Amy capotează în final şi se stinge singură, lăsând liber locul distinct pe care vocea ei inconfundabilă l-a decupat în aerul muzicii de jazz, nemaiapucând să înveţe de la viaţa însăşi cum să o trăiască „pentru că e importantă”, aşa cum spunea amar unul din idolii ei, Tony Bennet.

Ceea ce mi se pare intolerabil este felul în care cei care ar fi putut să împiedice declinul şi prăbuşirea lui Amy, nu au nici o reacţie, lăsând tăvălugul drogurilor să o strivească; şi părinţii dar mai ales soţul, s-au făcut că nu înţeleg strigătul mut de ajutor pe care Amy li-l adresa şi într-o atitudine care ne lasă perplexi –l-au ignorant.