Expoziția Arta pentru popor? deschisă recent la Muzeul Național de Artă al României, manifestare vizuală deosebită curatoriată de Monica Enache a fost  resimțită ca necesară de organizatori, răspunzând deopotrivă unei curiozități științifice ca și umane. Din 1990 până în prezent, prea puține au fost expozițiile care au avut ca țintă arta realizată în perioada comunistă, ca răspuns la cererea expresă a partidului comunist român. Amintesc aici, un eveniment care avea în atenție arta din epoca de aur, eveniment gândit atunci, în nou înființatul Muzeu Național de Artă Contemporană. Dar lucrările de artă prezentate cu acel prilej vizau perioada recentă a regimului comunist.

Actuala expoziție prezintă, centrându-se nuanțat, o perioadă mai veche a artei realizată la comanda puterii. Pentru deceniile scurse între 1948 și 1965, curatoarea a urmat firul istoriei, găsind că în preajma anului 1956 se poate afla din punct de vedere ideologic, o cumpănă. Epoca, din unghi exclusiv estetic, din epoca Gheorghiu-Dej, ”rămâne încă un subiect insuficient studiat, ce aprinde în continuare spiritele în ce priveşte decriptarea, contextualizarea şi asimilarea acestor opere plastice” mărturisește Monica Enache în textul care însoțește expoziția.

Proiectul a avut un punct de pornire firesc, motivația politică fiind cea care determină -o confirmă istoria de-alungul timpului- arta. Dincolo însă de subiectele abordate care pot displăcea, dar care constituie o sursă de documentare excepțională  nu doar pentru istoricii de artă descoperim că expresia plastică este cea care a păstrat artistul și opera în circuitul artei de bună calitate. Sigur, fundamentul politic este cel care motivează evenimentul vizual: ”Consider relevantă şi încă neexplorată îndeajuns relaţia dintre dinamica stilistică şi tematică a artei epocii şi evoluţia politicii dejiste, de la comunismul internaţionalist la cel cu tentă naţionalistă care, spre sfârşitul intervalului, va deveni doctrina oficială a regimului”- afirmă Monica Enache.

Lucrările acum expuse au fost selectate în funcție de istoricul personal, ”cartea de vizită” a fiecărei piese în parte, justificând alegerea pentru participarea la această expoziție. Așadar, după cum ne spun organizatorii, lucrările au fost ”prezentate la principalele expoziţii oficiale (de stat, regionale, omagiale/aniversare etc.), ce acoperă principalele direcții tematice care erau stabilite anual de către Uniunea Artiștilor Plastici, conform indicațiilor partidului, și repartizate apoi spre execuție artiștilor.” Operele selectate sunt prin urmare, piese importante, considerate atunci, ca și acum, vitale discursului politic: ”Cele mai multe dintre aceste opere au fost piese iconice în perioada analizată, popularizate prin toate mijloacele de comunicare ale epocii, începând de la presă și televiziune (post 1956) până la broșuri, cărți poștale sau manuale școlare.”

Ceea ce remarcăm în expoziție (dincolo de numele artiștilor care pot sau nu să ne impresioneze în acest context) este calitatea excepțională a unora dintre lucrările alese să stabilească discursul estetico-politic al vremii. Tipul de compoziție, problema cromatică și expresia plastică, deci tot elementele care țin de profesionalismul artistului departajează calitativ lucrările.

Astfel ar trebui parcursă expoziția, încercând să vedem ce este dincolo de răspunsul artiștilor la ideologia perioadei. Autoarea prezentării vorbește pe bună dreptate de ”abandonarea prejudecăților” care ar trebui să însoțească privitorul în parcurgerea expoziției. Numai așa, am putea descoperi artiști și opere al căror discurs l-am putea afla superior comenzii de partid.

Roxana Păsculescu, critic de artă