CINDERELLA lui Keneth Branagh - poveste magică rescrisă cu o intuiţie genială a mişcării, culorii şi sunetului - de Michaela Platon

Ştiţi deja că îmi plac basmele ecranizate, mai ales atunci când nu încearcă să reinventeze povestea în mod flagrant, făcând din eroinele copilăriei altceva decât sunt: nişte fete cu suflet minunat, nişte făpturi de lumină care au parte de conjuncturi nepotrivite din care ies, până la urmă, triumfătoare. Acestea fiiind zise, Cinderella lui Keneth Branagh ne apare ca un demers solid, riguros- dar păstrând naivitatea naraţiunii iniţiale, nealterate de întorsături de situaţie ce pervertesc scenariul, sau fracturând povestea şi regândind totul de la o simplă sugestie (aşa cum am văzut în Maleficent) Asta cred că ne farmecă în primul rând la acest film, alături de imaginea în culori fabuloase care înrămează story-ul ca într-un tablou minunat. Evident că alături de regizor, scenariştii Aline Brosh McKenna şi Chris Weitz (care a scris şi regizat minunatul The Golden Compass) au avut în “Cendrillon”- istoria iniţială a lui Charles Perrault - un material fără vârstă, în care frumuseţii , decenței şi bunătăţii li se opun răutatea, prefăcătoria şi cruzimea. Personajele versiunii lui Branagh (a 13-a dacă adăugăm şi clasicul din 1950 al lui Walt Disney) sunt frumos conturate şi aşezate în vitrina tipologiilor poveştii, unele dintre ele ajungând să ne fascineze de-a dreptul, în ciuda faptului că sunt maligne: este cazul frumoasei şi seducătoarei Lady Tremaine cea cu părul de foc, jucate de Cate Blanchett într-o manieră care nu o exonerează pe mama vitregă, dar care o plasează pe un alt palier stilistic, măcar formal, de vreme ce nu-şi poate cenzura râsul de prost gust, care îi trădează obârşia.Ca apariţie este însă fabuloasă, nici măcar naşa fermecată a Ellei – interpretată într-o manieră năzbâtioasă de Helena Bonham Carter- nereuşind să şteargă impresia.

Şi n-am avut nici un dubiu că la
Oscarurile anului 2016 costumele lui Sandy Powell vor trimumfa, după cum şi
Dante Feretti (cel care a lucrat şi cu
Scorsese, dar şi cu Fellini) va fi încununat ca Producton Designer!

Prinţul, interpretat de
Richard Madden ( pe care l-am văzut în A Promise sau în Game of Thrones) este
un Făt-Frumos autentic- generos, modest şi iubitor, ce are o relaţie armonioasă
informală cu tatăl său, care deşi ar
vrea să-l vadă însurat “din inters” cu o prinţesă, este subjugat de farmecul
netrucat şi de bunătatea Ellei şi îl sfătuieşte pe Kit să îşi urmeze inima.

Cât despre Lilly James, este fermecătoare şi
delicată, o prinţesă prin bunătate şi caracter şi nu prin naştere, chimia cu
partenerul ei fiind una remarcabilă.

Ne este clar că la o aşa distribuţie dirijată cu o intuiţie genială a mişcării, culorii şi sunetului,  Cenușereasa anului 2015 nu a pierdut nimic din magia Disney ce a consacrat-o, aici îmbinarea dintre căutarea identităţii personajelor principale  şi love story-ul lor, fiind dimensiunea pe care Keneth Branagh o adăugă şi pe care  nu o regăsim în celelalte versiuni. Iar că scena memorabilă o menţionez pe cea a balului, într-atât de somptuoasă, de ireal balansată din toate punctele de vedere, încât e născută “clasică”. Aşadar Cinderella este o sugestie strălucită făcută de HBO- pentru un film de familie care să hrănească deopotrivă imaginaţia celor mici şi să exalte copilul interior al fiecăruia dintre noi, într-o vrajă a basmului vechi- pictat  într-o manieră inovatoare.