Colectivizarea, minciuni şi fapte ale „vestitorilor vremurilor noi”, de Dan Manolache

Zorile, Drumul Nou, Ogorul Roşu, Victoria Socialismului, Tractorul Roşu! Cine mai ştie astăzi semnificaţia acestor nume consemnate doar de istoria uitată a comunismului românesc.. Poate doar sătenii din Turnişor- Sibiu, Zăbrani- Arad, Laslea- Târnava Mare şi Lunca de Jos- Cluj. Sunt numele primelor cinci Gospodării Agricole Colective înfiinţate în iulie 1949 după ce, la Plenara din 3-5 martie, cu 7 decenii în urmă, Partidul hotărâse „transformarea socialistă a agriculturii”.

Se Minutul de istorie din 2 martie 2019

decideau atunci două direcţii de acţiune: infiinţarea de GAC-uri, SMT-uri şi GAS-uri dar şi „intensificarea luptei de clasă la sate”, adică lupta împotriva chiaburilor, „simboluri ale capitalismului la sate”. În frunte luptei Partidul o desemnase pe Ana Pauker.

Trecuseră doar patru ani de când tovarăşa Ana asigurase de la „înalta tribună” a Conferinţei Naţionale a PCR că „nimeni altul decât partidul comunist atât de hulit de duşmani ca distrugător al proprietăţii, nimeni altul nu apără cu mai multă îndârjire proprietatea ţăranului.”

Trecuseră doar trei ani de când Vasile Luca spune într-un discurs, în octombrie 1946, că realizarea împroprietăririi ţăranilor „spulberă legenda răspândită de clica moşierească şi agenţii ei cum că partidul nostru are intenţia dea băga ţăranii în colhoz”.

Acestea dar şi alte asigurări ale partidului ce devenise, între timp, atotputernic, se dovedeau a fi... nişte minciuni.

Aceeaşi Plenară din 3-5 martie 1949 stabilea şi cum se va produce colectivizarea: prin liberul consimţământ al ţăranilor, desigur cu excluderea chiaburilor şi prin înfiinţarea de Gospodării Agricole Colective model, tratate preferenţial de stat prin reduceri de cote, scutiri de impozite şi furnizarea de ajutor din partea SMT-urilor şi Gas-urilor.

Alte minciuni... Politica va fi schimbată chiar pe parcursul anului 1950. „Convingerea” a fost realizată prin metodele specifice Miliţiei şi Securităţii aşadar prin arestări, schingiuiri, ameninţări. Organele statului au depus un asemenea zel criminal încât a fost alertată chiar conducerea partidului care, la sfârşitul lui 1950, a hotărât să reducă viteza cu care ţăranii erau constrânşi să accepte „viaţa nouă”.

Însăşi Ana Pauker, Ana noastră cum o linguşeau tovarăşii săi de muncă şi luptă, avea să fie sever criticată pentru excesele din această perioadă. E drept că mai târziu, după ce căzuse în dizgraţie alături de Vasile Luca.

La Plenara din 30 noiembrie – 1 decembrie 1961, Gh. Gh. Dej îi acuza pe cei doi „ apărători îndârjiţi ai proprietăţii ţărăneşti” că au avut un „rol nefast” în desfăşurarea colectivizării. Primul Secretar a PMR susţinea atunci că până în 1952 fuseseră arestaţi peste 80.000 de ţărani.

Cu relaxări sau campanii susţinute, colectivizarea s-a desfăşurat implacabil până în 1962. La 27 aprilie, acelaşi Gh. Gh. Dej anunţa încheierea ei. 3. 101.000 de familii se înscriseseră în colectivele care ajunseseră să cuprindă 96% din terenurile arabile şi 93% din suprafaţa agricolă a ţării.

„Vestitorii vremurilor noi” câştigaseră o mare bătălie, îi învinseseră pe ţărani. Odată cu apariţia „foclorului nou”, gen „drag îmi e bădiţa cu tractorul”, dispărea încet, încet, meseria de ţăran. Consecinţele le putem vedea şi astăzi.