Corpus Christi al lui Jan Komasa- dramă cu accente thriller, intensă, irezistibilă și dură- de Michaela Platon

Neîndoielnic, Corpus Christi a fost revelaţia
cineamatografică a anului, cu o nominalizare la Oscar pentru film străin, cu o
distribuţie din actori necunoscuţi şi un regizor, Jan Komasa, aflat la început
de drum, dar într-atât de puternic şi impresionant, încât a obţinut deja 50 de
premii şi a fost selectat în peste 60 de festivaluri, având distribuitori în 50
de țări din toată lumea. Ce păcat însă că pandemia nu îi acordă aceste şanse şi
–cel puţin la noi- filmul care ar fi trebuit să intre în cinematografe pe 9
octombrie este într-un stand by indefinit.

Intens, irezistibil şi dur, filmul curge cu o
anume cadenţă, are un ritm intern care nu te lasă să evadezi nici o secundă din
scenariu. Povestea este simplă, dar vine cu sumedenie de probleme pe care ni le
etalează frust, făcându-ne să reflectăm dacă nu cumva mediul este cel care
provoacă şi întreţine partea întunecată din noi, iar rădăcina răului sta în felul
în care oamenii îi rănesc, îi înşeală, îi desconsideră şi îi abandonează pe cei cu probleme. Şi mai adânci sunt
întrebările despre natura păcatului şi a credinţei care în acest scenariu vin
la pachet, descumpănindu-ne şi mai tare.

Şcoala de corecţie din care
Daniel este eliberat condiţionat pare o antecameră a Iadului, cei aflaţi
înăuntru neavând aparent nici o şansă în lumea crudă şi depersonalizantă în
care doar forţa brută contează. Exceptându-l pe Daniel care este credincios nu
din obligaţie, ci din convingere.

El are un dar, ştie să
ajungă la inima oamenilor, să medieze şi să aline- culmea, fără să facă vreo
concesie şi rămânând de o verticalitate surprinzătoare în ciuda a ceea ce a
trăit. Conjunctura în care el ajunge să fie pentru un timp preot într-o parohie
de ţară, scoate la iveală partea luminoasă a tânărului delincvent şi aduce un
suflu nou în cutumele închistate ale bisericii care nu întotdeauna alină,
mediază, restabileşte echilibrul.

Trecerea vremelnică a lui
Daniel - falsul părinte – prin vieţile satenilor care trăiseră o tragedie – se
dovedeşte a fi o lumină îndeajuns de puternică, de tămăduitoare încât să lase
urme şi să îi reînveţe ce e empatia, cum să îşi gestioneze durerea şi pierderea,
cum să devină mai toleranţi şi mai înţelegători. Şi nici nu ştii ce să crezi
despre Daniel, dacă nu cumva felul în care îşi urmează visul este ispăşirea lui
şi ar trebui să fie lăsat să-l trăiască, în ciuda antecedentelor. Căci este
clar că preoţia este ce îşi doreşte (chiar dacă nu o îmbrăţişează în toate
aspectele ei) şi ceea ce pare că ştie să facă.

Surprinzător întru totul,
scenariul slalomează printre situaţii ce par desprinse din realitate luând când
formă unui thriller, când a unei drame psihologice, rămânând centrat pe
ideea căutării identităţii şi credinţei
adevărate care pare să îl conducă pe Daniel în acţiunile lui- finalul fiind cu
atât mai debusolant cu cât nu acordă şanse.

De o forţă narativa
extraordinară, scenariul lui Mateusz Pacewicz a găsit în regizorul Jan Komasa
exact creatorul care să îl pună în valoare.

Cât despre Bartosz Bielenia-
interpretul lui Daniel, este clar că e un actor extraordinar care şi-a găsit
vocația- încă de la 7 ani când a jucat rolul principal din Micul Prinț- iar
partitura excepţională din Corpus Christi a atras atenţia asupra talentului şi
figurii lui speciale, aşa că ne aşteptam să îl oferteze regizori de marcă.

Așadar nu ratați Corpus Christi, distribuit în România de Bad Unicorn, pe care doar cei prezenți la câteva festivaluri și avanpremiere au avut șansa să îl vadă la noi, și oricând va fi să ne îngăduie pandemia, alegeți-l căci este un film care nu dezamăgește oricât de sus ar fi orizontul așteptărilor voastre.