Vă recomand filmul
acesta convinsă fiind că nu are cum să nu vă uimească un Guillermo Del Toro,
chiar dacă e ceva mai vechi. Pelicula – deşi este un horroruţ- adică nu tocmai
genul meu predilect, este frumos construită, poate puţin superfluuă ca script,
puţin prea predictibilă.

Magician al
supranaturalului, Guillermo reconfirmă însă faptul că e un cineast cu o viziune
globală, calibrând perfect miraculosul cu macabrul, imaginea cu scenografia de
excepţie, fiorul şi scenele sângeroase cu izbăvirea prin iubire. Şi chiar dacă
la prima vedere scriptul nu ne ia cu asalt, construcţia în sine a peliculei
este cea care ne vrăjeşte şi ne lăsăm conduşi în poveste şi de sugestia
narativă, dar mai ales de detaliile înşirate genial, care ne poartă pas cu pas către finalul- previzibil .
Filmul este un alt pretext pentru o istorioară puţin macabră şi puţin
metafizică, pusă în scenă cu mijloace stilistice ce poartă fără dubiu amprenta
lui del Toro.

Distribuţia
este perfectă! Mia Wasikowska este îndeajuns de angelică pentru a oferi un
contrast diabolicului personaj pe care îl face Jessica Chastain, antiteza
menţinându-se şi în zona masculină, lui Tom Hiddleston- palid, misterios şi
brunet aici – opunându-i-se blondul
Charlie Hunnam. Două seturi de prezenţe construite în oglindă, cu personaje ce
pun probleme de interpretare pe nivele diferite. Jessica Chastain - întrupează
cu har sora vicioasă, nebună şi crudă, Miei revenindu-i rolul scriitoarei cu o
obsesie către supranatural, curajoasă, intelectuală şi naivă, un dipol construit
credibil, dar pe care l-aş fi dorit mai substanţial şi fără unele dintre
schematismele care îi scapă lui del Toro în dorinţa de a vedea în mod global
producţia. Şi într-adevar, chiar dacă nu te sperie îngrozitor, personajele supranaturale
sunt bine construite, ele fiind – paradoxal – toate positive, nişte victime sau
niste mesageri buni - iadul, negura constiinţei şi răul incurabil fiind aici,
pe pământ, în oamenii vii.

Toţi îşi
găsesc însă liniştea la final, mai puţin lady Lucille Sharpe, ucigaşa fără
scrupule, condamnată la o eternitate
fantomatică în lugubrul şi părăsitul castel al familiei.

Iar dacă
adăugăm că însuşi maestrul horrorului, Stephen King, afirmă că filmul “este extraordinar” şi „nemaipomenit de
înspăimâtător”, iar fiul lui, Joe Hill spune
că “ e un Age of Innocence înecat
în sânge, un maiestuos şi înfricoşator vals prin lumea lui Daphne du Maurier”, înseamnă
că veţi dori să vedeți cele 119 minute
în care se etalează Crimson Peak.

Cu siguranţă
filmul nu e o capodoperă ( cum consider a fi Il Laberintho del Fauno din 2006,
şi acum unul dintre filmele mele de suflet), dar amprentat fiind de viziunea
lui Guillermo Del Toro, e ceva mai mult
decat un horror oarecare, bine jucat şi bine regizat. În fapt nu asta înseamnă
talentul? Acea sclipire care te scoate din pluton, acea privire care vede ceea
ce restul lumii nu reuşeşte, acel unghi
care pune o lumina unică pe o realitate altminteri comună? Eu cred că
da, superlativul talentului fiind genialitatea.