Drept și dreptate

Începem rubrica noastră de astăzi cu un joc de cuvinte: drept și dreptate sunt perfect îndreptățite să fie tratate ca noțiuni fundamentale pentru noi toți, vorbitorii limbii române. Drept și dreptate, omul drept și obiceiul pământului vor intra în atenția noastră, atât cu analiza etimologică a termenilor, cât și cu câteva considerații referitoare la domeniile întrebuințării lor.

Într-o conferință rostită la Radio în 1937, Nicolae Iorga își construia, în notă polemică, eseul referitor la vocabulele de care ne ocupăm, drept și dreptate. De ce în notă polemică? Pentru că ecouri ale închipuitei teorii roesleriene – conform căreia înaintașii noștri n-ar avea niciun drept istoric pe teritoriul Daciei, întrucât l-au părăsit la un moment dat și s-au întors apoi aici – ei bine, ecouri ale unei asemenea născociri mai bântuiau în vremea lui Iorga. Bine măcar că lucrul nu se întâmpla și în lumea filologilor. Acești arheologi ai cuvintelor au demonstrat cu argumente peremptorii rostul pe care-l au, în limba română, drept și dreptate, răsturnând, fără drept de apel, teorii false precum cea roesleriană.

Drept și dreptate, cuvinte vechi, și-au distribuit înțelesurile pe de o parte, în ordine juridică – dreptul popular, „obiceiul pământului” cum se numea, servind la toate judecățile de-a lungul veacurilor – și, pe de altă parte, în ordine morală, ca o concepție fundamentală pe care se sprijinea comunitatea românească.

Popor cu fundamente culturale iudeo-creștine, dintre cele două tipuri umane ale Vechiului Testament – și anume Dreptul și Profetul – românii și-au legat existența mai ales de Drept. Iov a devenit, în timp, un termen de comparație pentru suferințele noastre legate de dreptate. De ce suferă nevinovații, în timp ce răii o duc foarte bine? ne întrebăm adesea, în virtutea unui simț al dreptății și moralității. Sigur că nu putem oferi acum răspunsuri la această mare și gravă întrebare.

În schimb, putem să ne ocupăm, pe scurt, de etimologia noțiunilor de drept și dreptate. Originea lor este, cum poate deduceți, latină: derectus este adjectivul latin din care s-a format drept în limba română. Iar dreptate este substantivul derivat de la drept, așa cum bunătate a derivat de la bun. Tot de la derectus, din limba latină, au provenit și droit din franceză, derecho din spaniolă, diritto din italiană. Trunchiul comun al latinei este vizibil în toate aceste limbi romanice.

Dar la noi, drept, dreaptă au sensuri mai multe decât în limbile amintite. În afară de direct, ce înseamnă a merge de la un punct la altul fără ocol, în afară de întemeiat, just, legitim, autentic, înțelesuri pe care le întâlnim și în celelalte limbi surori, româna conferă lui drept și sensul de adevăr. Expresia „a spune drept” înseamnă a spune adevărul. Dacă vrea cineva să se convingă de faptul că celălalt spune drept, adică spune adevărul, atunci … cere o adeverință, ce reprezintă siguranța scrisă a adevărului.

Drept, cu sensul de totalitate a regulilor și normelor juridice într-un stat, a intrat mai târziu, pe cale savantă în limba română, ceea ce nu înseamnă că relațiile sociale nu erau la noi reglementate. Erau, cum spuneam, ordonate după obiceiul pământului și după dreptul popular, iar apoi prin acțiunea dregătorilor. Iată, dregător vine tot din tezaurul latin. Verbul derígĕre însemna a conduce, a călăuzi. Diregător, apoi dregător era, cum se știe, un înalt demnitar la curtea domnitorului. În sfârșit, director, cuvânt neologic în limba română, face parte din aceeași familie, dar este împrumutat pe cale savantă și nu moștenit.

Ne oprim aici cu scurta călătorie în spațiul lingvistic al dreptului și al dreptății, cu speranța că termenii vor avea – ca să folosim același joc de cuvinte – toată îndreptățirea în lumea noastră de azi.