Fantomele lui Ismael, de Michaela Platon

Texturat la maximum, cu defecte şi hiatusuri, filmul lui Arnaud Desplechin este încă o demonstraţie a faptului că există imperfecţiuni perfecte. Căci peliculă are o logică a ei şi numai a ei, alambicările unui univers interior ce pare al autorului însuşi, purtându-ne în lumea asta tragicomică, excesivă dar captivantă, introducându-ne personaje complexe şi paradoxale ce ne conving însă şi ne vrăjesc.

Şi nu pot să nu remarc un anume upgrade valoric şi să nu vă recomand şi precedentă lui creaţie , Trois souvenires de mă jeunesse, un film ce este, fără nici o îndoială,  frumos,  inteligent croit şi sensibil, cu o doză de dramatism ce nuanţează comentariul existenţial, care va avea acces imediat şi la sensibilitatea, dar şi la permeabilitatea pentru poveşti de dragoste a oricărui spectator care va alege să-l vadă. Şi asta pentru că aceasta peliculă a lui Arnaud Desplechin te marchează incontestabil, ştiinţa regizorală şi de scenarist fiind remarcabilă, dar într-un mod atât de atipic încât –desi subiectul nu e chiar nou - felul în care e cinematografiat este o provocare pe care odată ce o primim, nu putem să o refuzăm, regăsindu-ne implicaţi fie ca martori activi, fie ca foşti trăitori ai eternei prime poveşti de iubire a vieţii. Căci filmul este dezarmant de sincer, cu o deschidere excepţională asupra gândirii adolescentine ce abordează aproape filosofic sentimentul, cu o acurateţe a analizei care e aproape o vivisecţie pe suflet.

În „Fantomele lui Ismael” Desplechin introduce din nou un personaj- Ismael Vuillard- pe care îl explora în 2004 în Rois & reine- regizor introvertit şi instabil emoţional ce se lupta cu demonii interiori şi fantasmele existenţei sentimentale şi creatoare. Şi este într-atât de veridic sondat acest personaj încât nu putem să nu ne gândim că ar putea fi un alter ego al regizorului însuşi.

Filmul are fără îndoială densitate dramatică şi conjuga într-un mod particular cele două planuri narative, rezultatul fiind- în imperfecţiunea lui- un tot care se adună cumva şi convinge în pofida schimbării intempestive uneori a ritmului interior.

Şi cu siguranţă interpretările celor 3 actori ce dau viaţa protagonistilor- Marion Cotillard, Charlotte Gainsbourg şi Mathieu Almaric- adăugă dar şi iau ceva din coerentă acestui script- într-un fel de paradox de care cu siguranţă regizorul nu e străin.

În goana stilizării mise en scène-lor regizorul baleiază între dialoguri de substanţă şi alunecări în banal, jocul actorilor nivelând însă asperităţile, căci talentul lor este îndeajuns pentru a le servi personajelor interpretate drept substanţa, bucurându-i şi pe spectatori în acelaşi timp.

Aşa că dincolo de felul în care o spune, alambicat şi inconsecvent „Les fantomes d’ Ismael” are o poveste care trăieşte pe ecran şi asta ne face să punem în balans scenele derutante cu cele care strălucesc şi să conchidem că filmul lui Desplechin este o etapă a carierei lui, care –nu mă îndoiesc- ne mai rezervă multe surprize.