Ferdinand I, de Dan Manolache

             Mulţi vor fi fost anii dramatici ai istoriei României… Cu siguranţă însă unul dintre ei a fost 1914. Atunci când, la 10 octombrie, pe tronul României se urca Ferdinad I, ţara se afla intr-un moment de cumpănă. „Marele război” începuse în august, iar Regele Carol se exprimase, pe bună dreptate, că dacă invingătorii nu puteau fi  cunoscuţi, învinşi vor fi cu siguranţă…neutrii. Armata era însă nepregătită, sentimentele românilor mergeau alături de Franţa şi Anglia dar se manifestau cu reticenţă la adresa aliantei cu Rusia. Tocmai această alianţă, dar şi vechiul tratat încheiat de România cu Austo-Ungaria şi Germania, alimentau o fragilă opoziţie la angajarea noastră în război alături de puterile Antantei. Cum era noul Rege? Afăm de la remarcabilul om politic I.G.Duca, deopotrivă înzestrat cu darul scrisului.

             „Avea o viziune limpede asupra realităţii, cunoştea oamenii, vorbea limba latină şi limba elină la perfecţie, vorbea de asemenea cu uşurinţă, pe lângă germană şi română, limba engleză, franceză şi chiar rusească. Îl interesau deopotrivă muzica modernă şi cea clasică. Se ocupa cu priceperea unui specialist de botanică. Era greu să-l surprinzi cu vreo chestie privitoare la armată……Din nenorocire incontestabilele sale însuşiri erau neutralizate printr-o cumplită lipsă de voinţă şi iniţiativă”. Şi totuşi, în momente decisive, Regele Ferdinand şi- a învins timiditatea obişnuită. Un astfel de moment a fost intrarea României în război alături de Antanta, hotărâtă în celebrul Consiliu de Coroană ţinut la Cotroceni la 14/27 august 1916, la doar doi ani după evocatul moment al urcării pe tron.

         În deschidere lui, subliniind că „m-am învins pe mine”, Regele cerea sprijinul tuturor oamenilor politici în a susţine hotărârea luată de suveran şi de guvern de a angaja ţara în război. O mare lecţie de patriotism, de fermitate, de clarviziune politică este răspunsul, consemnat tot de I.G.Duca, pe care Ferdinand l-a dat lui P.P.Carp care îi reproşa că deşi face parte dintr-o dinastie germană trage sabia împotriva ţării sale de origine. Ferdinand i-a răspus, „Nu cunosc interesele Dinastiei, nu cunosc decât interesele Ţării. În conştiinţa mea, aceste interese se confundă……..Deoarece, mai presus de toate, să ştiţi domnule Carp, că dinastia mea este româna! Românii nu au adus aici pe unchiul meu, Regale Carol ca să întemeieze o dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie naţională şi revendic pentru Casa mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredinţat-o“.

      Este fireşte imposibil să enumerăm măcar momentele în care personalitatea Regelui şi-a pus amprenta asupra istoriei României. Vom menţiona doar trei înfăptuiri: realizarea unităţii naţionale, reforma agrară din 1921 şi Constituţia din 1923.

           Domnia Regelui Ferdinand a fost o perioadă fastă pentru ţară dar, paradoxal poate, contribuţia sa la obţinerea acestor izbânzi militare, diplomatice, economice sau democratice a fost de foarte multe ori minimalizată sau chiar de-a dreptul trecută cu vederea. Este poate cea mai grăitoare ilustrare a faptului că, de multe ori, românii nu ştiu să-şi preţuiască valorile.

      De aceea, în apărarea posterităţii unui mare Rege, vom încheia cu o subtilă caracterizare a personalităţii sale desprinsă din minunatul eseu pe care I.G. Duca l- a intitulat „Mâinile”.

 „ Din mâna Regelui Ferdinand se degaja şi o notă specifică de intelectualitate, nu numai de searbădă şi plastică eleganţă. Era întotdeauna pentru mine, când lucram cu El, o adevărată plăcere estetică să urmăresc mişcările acestei mâini când răsfoia o carte sau când venea în contact cu vreun obiect de artă. Dintr-o dată ea îţi trăda toată rafinata şi variata cultură ce se ascundea sub indoita învăluire a modestiei fireşti şi a invincibilei timidităţi a primului rege al României întregite.

       Dintr-o dată, fără voie, îţi  apărea desluşită fineţea intelectuală şi adâncile cunoştinţe ale omului, atâta vreme nesocotit de o societate prea obişnuită să judece cu superficialitate şi prea lesne ispitită să proclame reputaţii nedrepte.”

           Ferdinand I, o personalitate care luminează istoria.