Gaudeamus - Alfabetizarea prin pocăință

În satul Vizurești, unde eram profesor de română în anii optzeci, cam jumătate dintre localnici erau pocăiți. O dată pe săptămînă se întîlneau acasă la unul sau la altul și dezbăteau de-ale credinței. Aveau niște Biblii cu pagini subțiri, „foiță de țigară”. Le primeau de la frații lor din București care, la rîndul lor, lor le căpătau de la alți frați, de peste hotare.

Pe atunci, Partidul Comunist ajunsese la concluzia că trebuia făcut ceva ca să nu se mai întindă sectele la țară, fiindcă nu puteau fi ținute sub control.  Așa că la întîlnirile de la Tîrgoviște cu mai marii partidului care răspundeau de învățămînt, profesorii și învățătorii erau sfătuiți ca, în paralel cu educația ateistă, să strîngă legăturile cu Biserica.  Dacă „tovarășii dascăli” nu erau în stare să-i scoată pe elevi și pe părinții lor din mrejele religiei, măcar să-i întoarcă pe pocăiți la ortodoxia noastră tradițională, nu să-i lase să orbecăie pe urmele unor predicatori „fără studii de specialitate” care cine știe ce-i învățau.

 După 1990 am aflat că Securitatea își găsise informatori și printre așa-numiții sectanți. Dar cînd eram profesor la Vizurești, marea mea grijă era să-mi alfabetizez elevii. Cum unii dintre ei nu călcau pe la școală decît în prima zi, cînd își luau manualele, mă duceam să-i caut pe acasă și cum nu știam care pe unde stă, mergeam împreună cu profesorii mai vechi de la școală. La porțile celor mai avuți din sat care nu-și trimiteau copiii la școală, ne lătrau cîinii cu o înverșunare pe care stăpînii lor n-o stăvileau. Așa că doar dacă îi vedeam pe vreuna dintre ulițele satului putem sta de vorbă cu bogații aparținători ai copiilor care nu călcau pe la școală. Unul dintre ei, proprietar de turme de oi, mi-a spus că el avea un băiat la facultate și o fată casieriță la București, așa că trebuia ca unul dintre copiii lui să aibă grijă și de oile familiei.

În casele sărace, mai de la marginea satului, mă întîmpina cîte o femeie cu un sugar în brațe care mă ușuia ca pe unul care voia s-o lase cu dindărătul și mai gol decît era.  Copiii ei care nu veneau la școală, munceau la București, nu tăiau frunză la cîini, ca alții. Munca acelor copii consta în cerșit pe străzile de lîngă Gara de Nord sau chiar în gară. Eu ca navetist cu orar fix, ca și alți colegi ai mei, nu-i vedeam cînd plecam sau cînd ne întorceam. Dar dacă luam vreun tren mai devreme sau ne întorceam mai tîrziu, cu trenurile navetei noastre, îi vedeam pe elevii noștri, făcîndu-și de lucru în gară sau prin apropierea ei.

 Unii dintre ei, chiar dacă nu veneau la școală. știau să citească. Aceștia erau copiii pocăiților. Încît atunci cînd un inspector de la Tîrgoviște mi-a spus că nu făceam nimic să-mi feresc elevii de influența dăunătoare a sectanților din sat, i-am explicat că dacă eu nu puteam să-i alfabetizez, fiindcă nu dădeau pe la școală, o făceau pocăiții la întrunirile lor. Chiar dacă unii dintre elevii mei nu știau să scrie, cel puțin erau în stare să citească. Iar dacă Abecedarul lor era Biblia, n-aveam de gînd să mă iau la ceartă cu pocăiții din Vizurești.

Cristian Teodorescu