Gaudeamus - Căldurile din cărțile de altădată

Una dintre puținele consolări pe care le am în zilele caniculare e că mă pot întoarce la clasici și la textele lor despre marile călduri prin care treceau ei ori personajele lor. Deși nu cred în vorba lui Gavrilescu, profesorul de pian din nuvela lui Eliade, „La țigănci”, că pe toate le suportă omul mai ușor cînd este cult. Omul cult de la oraș nu e deprins să stea în bătaia soarelui ca țăranii care muncesc la cîmp: canicula îl face nevricos, ba chiar poate ajunge la năzăreli.

Cînd o spunea pe-asta cu avantajele culturii, nefericitul Gavrilescu se afla într-un tramvai care-l deplasa la o meditație. Căldura îl făcea să li se adreseze celorlalți, ca unor tovarăși de suferință. Doar că profesorul de muzică nu se adresa oricui, ci numai acelora  care auziseră de colonelul Lawrence, englezul cunoscut și în România pentru cartea sa „Cei șapte stîlpi ai înțelepciunii”, dar mai ales pentru biografia lui fabuloasă care-i adusese supranumele de Lawrence al Arabiei.

Turmentat de căldură, profesorul Gavrilescu se trezește la Țigănci, nu la adresa unde trebuia să-și facă meseria de meditator într-ale muzicii. Ceva asemănător i s-a întîmplat și Domnului din „Căldură mare”, cu deosebirea că Domnul a nimerit la adresa dorită, dar nu și-a dat seama, ocazie cu care Caragiale a întredeschis ușa către proza absurdului. Eliade în schimb și-a împins personajul în fantastic, ca dovadă că o anumită cauză climatică poate produce efecte literare diferite. E drept că spre deosebire de Caragiale, Mircea Eliade cunoscuse și căldurile năucitoare din India, înainte de a-și scrie nuvela.

Tot într-o zi caniculară, din anii 30, începe romanul lui Bulgakov, „Maestrul și Margareta”. Doi literați se întîlnesc la Moscova, pe o bancă, într-un parc, cu diavolul însuși. Woland îi asigură politicos că Iisus a existat. Lor nu le vine să creadă. Ba chiar îl cred nebun. De aici pornește totul, într-o cascadă de evenimente care va zgudui orașul.

În „Moromeții” lui Preda, țăranii se descurcă binișor cu căldura cînd se duc să-și secere grîul. Capul familiei are chef de vorbă și, conform principiului că cui pe cui se scoate, fasolea fierbinte pe care o mănîncă la prînz nu i se pare nepotrivită cu arșița zilei. În schimb pe orășeanul Fred Vasilescu din „Patul lui Procust” simpla priveliște a unei mîncări cu sos, la restaurant, îl dezgustă, în timp ce comesenii săi, mai puțin mofturoși, o consumă asudați.

Dacă au cu ce, orășenii fug de căldura urbei, la munte sau la mare. Reteța e veche. Ieșenii de la „Viața românească” se duceau la mănăstiri, cu mult calabalîc, avînd ca mijloc de transport trăsura sau căruța.  Asta se întîmpla cu ani buni înainte de Primul Război Mondial, pe vremea cînd personajele lui Caragiale călătoreau la Sinaia, cu trenuri de plăcere și, ca să le treacă timpul, discutau politicale. În schimb cei ce împușcau francul, se mulțumeau cu cafenelele și berăriile din oraș unde discuțiile se încingeau repede, din cauza căldurii, dar mai ales a politicii. Cine pica lat de căldură știa că se poate bizui pe promptitudinea ziarelor în căutare de știri care aveau să-i anunțe cazul cu lux de amănunte, ca să aibă cititorii ce dezbate în ziua următoare.

Cristian Teodorescu