Gaudeamus - Ce-i de preferat – o cacofonie neaoșă sau o elegantă siluire a limbii române?

În limba română vorbită cu oarece pretenții sîntem sfătuiți să evităm cacofoniile. Totuși gramaticii noștri ne spun că există și cacofonii admisibile, precum Ion Luca Caragiale sau Biserica catolică.
După părerea mea, care nu e numai a mea, principiul clarității enunțului și cel al economiei de cuvinte în formularea unui enunț ar trebui să ducă la acceptarea cacofoniilor în general, nu doar a cîtorva dintre ele. Mai ales că tot cacofonice sînt considerate și împerecherile de cuvinte în care ultimele două sunete sau litere, dintr-un cuvînt rostit sau scris apar și la începutul cuvîntului următor, fără ca rezultatul să aibă rezonanță fecaloidă.
Chestia asta mi se pare o prostie inventată de lingviști împotriva spiritului limbii române care, că ne place sau nu, îngăduie de la natura lui „cacofoniile”, fiindcă nu suferă de pudibonderie. Din punctul meu de vedere, tocmai această particularitate a spiritului acestei continuatoare a vulgatei latine, ce include cacofoniile printre împercherile de cuvinte ale limbii noastre de azi dă unul dintre elementele specifice limbii române care are un anumit cîntec recognoscibil între celelate limbi romanice, pe care tocmai cacofoniile de tot soiul îl fac să sune mai melodios.
Așa că în loc să spunem de pildă „că, virgulă, capitolul următor e nu știu cum” sau să introducem un alt cuvînt care doar parazitează enunțul, pentru a evita cacofonia, mi se pare firesc să rostim sau să scriem „cacofonic”, cu grija de a nu comite dezacorduri sau de a nu stîlci cuvintele din cauză că le-am preluat după ureche.
În ceea ce mă privește prefer un „că cînd” „orei doisprezece” sau „am văzut decît una”. Nu mai zic de stupidul „într-un final” care face ravagii în ultima vreme, la concurență cu metafizicul „pe undeva”, care a revenit în forță, după ce dispăruse jenat la sfîrșitul anilor optzeci.
Cu siguranță că pledoaria mea pentru „legalizarea” cacofoniilor îi va face pe mulți să îmi întoarcă dezgustați spatele. Cum adică spui „că cînd...” , „că categoria...” sau „că cățelul...”?!! Cu aceeași seninătate cu care spunem și scriem fără jenă „Biserica catolică” sau „Ion Luca Caragiale”.

Cristian Teodorescu