Gaudeamus - Ce voia, de fapt, radicalul poet B. Fundoianu

Cînd poetul B. Fundoianu a emigrat în Franța, în perioada înterbelică, plecarea sa a trecut aproape neobservată. În schimb cînd Fundoianu, aflat încă în țară și-a exprimat părerea că România e o colonie culturală a Franței, în prefața volumului său „Imagini și cărți din Franța” afirmația lui a stîrnit o adevărată furtună.

Autorul acestei opinii avea pe atunci 23 de ani. Dar, așa cum au observat după 1990 unii dintre comentatorii săi, Fundoianu găsise o formulare memorabilă pentru ceea ce spuseseră și alții înaintea lui, printre care și Nicolae Iorga, iritați de „franțuzismul” cultural autohton.

Tînărul Fundoianu care, ca poet, încerca o modernizare organică a tradiționalismului, operațiune asemănătoare aceleia făcute de Ion Pillat, se lupta de fapt cu importurile culturale franțuzești nedigerate  și mai ales cu cele literare ale moderniștilor școliți la Paris sau parizieni după ureche. Fundoianu și-a pus atunci o întrebare care ținea de capacitatea noastră de a fi originali, pur și simplu, nu de a face pe originalii la noi acasă preluînd modele din străinătate. Adică noi doar de asta eram în stare? Exasperarea lui venea, poate, și de acolo că idolul său literar, Tudor Arghezi, pe care se dusese să-l viziteze la închisoare, îi făcuse un portret umilitor după aceea.

Dar, una peste alta, Fundoianu voia în prefața lui cu exprimări radicale să stîrnească orgoliul creator autohton, după marea unire, aidoma liberalilor, cu deviza lor, „Prin noi înșine”. Asta însă fără să-i treacă nici o clipă prin cap să propună izolarea noastră culturală, în scopul descoperirii originalității noastre, la adăpost de influențele străine. Dimpotrivă, speranța poetului era că, știind ce se întîmplă în lumea largă, scriitorii autohtoni vor încerca să-și găsească propriul lor drum, fără a mai sta la remorca altora.

Din nefericire din tot ambițiosul program cultural și literar pe care-l propunea  Fundoianu în prefața cărții sale, tînărul scriitor s-a ales doar cu acuzația că face de doi bani cultura română despre care a scris că n-ar fi decît o colonie a Franței, ocazie cu care i s-a amintit și că numele lui adevărat era  Bejamin Wexler. În 1923, la doi ani după apariția volumului cu pricina, care i-a adus o mulțime de adversități, Fundoianu emigrează în Franța, unde va semna cu numele Benjamin Fondane, construindu-și de la zero o nouă carieră literară, dar fără a renunța la numele literar cu care plecase din România, căruia i-a găsit un echivalent franțuzesc plauzibil.

Poate că azi, cînd ne lăudăm că Benjamin Fondane a fost mai întîi B. Fundoianu, ar trebui să ne aducem aminte că acest mare scriitor n-a plecat din România Mare fiindcă i se părea că țara lui de baștină era o colonie culturală a Franței. Fundoianu  s-a văzut marginalizat tocmai din cauză că le-a cerut compatrioților săi să își găsească drumul lor în literatura lumii, pe măsura  României care devenise, teritorial, una dintre țările importante ale Europei.

Cristian Teodorescu