Gaudeamus - Cum își alegea Antoaneta Ralian cărțile pe care le traducea

Dacă există un rai al traducătorilor, cu siguranță că Antoaneta Ralian e acolo. Și ca să nu se plictisească presupun că echivalează în limba îngerilor cărțile care-i plac din literatura română.

Doamna Ralian nu traducea orice. Cărțile care nu-i plăceau îi stîrneau un sentiment de zădărnicie. În categoria asta intrau și cărțile „de consum” scrise binișor, pe care după ce le cerceta le înapoia politicoasă editurii, cu sfatul să caute pe altcineva. Dacă redactorul insista, îi explica amabilă că cei care citeau traducerile ei, știind că nu se ocupa decît de cărți care-i plac, ar fi fost contrariați să constate că ea apucase pe urmele industriosului Jul. Giurgea.

În principiu, doamna Ralian n-avea nimic împotriva cărților de consum. Între a nu citi și a-ți omorî timpul cu o carte de acest soi, i se părea de preferat cea de-a doua variantă. Dar dacă s-ar fi apucat de o carte care nu-i plăcea, munca ei de traducătoare, pe care o făcea cu plăcere, s-ar fi transformat într-o corvoadă. Or, spunea ea, cu o urmă de cochetărie, nu mai avea vîrsta să se apuce de corvezi! Decana, cum îi spunea cu admirație Radu Paraschivescu, a fost pînă în ultima clipă de o hărnicie pe care i-o invidiau și mai tinerele ei colege de breaslă.

Ultima carte pe care a publicat-o a fost traducerea „Portretului lui Dorian Gray”, deși mai existau două echivalări în românește ale romanului lui Oscar Wilde. Cînd cartea a apărut la Editura Humanitas, pe copertă scria „traducere de Antoaneta Ralian” Nu era doar un omagiu adus doamnei Ralian, pe care l-ar fi meritat cu vîrf și îndesat, ci și o precizare menită să asigure succesul de librărie al cărții.

Pe vremea cînd mă ocupam de colecția de cărți a ziarului „Cotidianul” împreună cu Livia Moisii, eram în tratative avansate cu Antoaneta Ralian să traducă și primele două volume din „Cvartetul din Alexandria” romanul lui Durrel din care le tradusese pe ultimele două. Colecția și-a încetat apariția, înainte ca doamna Ralian să se apuce de lucru, dar sînt convins că orice mare editură ar fi republicat „Cvartetul” dacă doamna Ralian ar fi readus pe romînește și „Justine” și ”Balthazar”, alături de „Mountolive” și de „Clea”.

Totuși, chiar dacă admitea că traducătoarea primelor două volume, Catinca Ralea, nu se descurcase prea bine, Antoaneta Ralian ne spunea cu o delicată nostalgie că dacă ar fi tălmăcit și „Justine” și „Balthazar” s-ar fi putut înțelege din din asta că avea o părere proastă despre traducerea Catincăi Ralea. Atunci i-am sugerat că de dragul unității de stil, romanul lui Durrel și cititorii săi români ar fi avut de cîștigat. În cele din urmă, însă, i-am spus Antoanetei că muream de curiozitate să văd cum sună „Cvartetul” în traducerea ei integrală. N-a fost să fie.

La cîțiva ani după acea discuție, Antoaneta Ralian mi-a mărturisit că se apucase de traducerea „Portretului lui Dorian Gray” și că o făcea pentru ea însăși, nu din dorința de a intra în competiție cu traducerile de pînă atunci. Nu voia altceva decît ca romanul lui Oscar Wilde să aibă și traducerea ei în românește. Cum rămînea atunci cu scrupulele sale față de traducerile Catincăi Ralea? Doamna Ralian mi-a replicat că de vreme ce existau mai multe traduceri ale „Portretului...”, își putea încerca și ea puterile, cu propria ei variantă.

Cristian Teodorescu