Gaudeamus - Cum renunți să faci o donație de carte

Cred în importanța gesturilor mici, anonime. Cele pe care le facem din proprie inițiativă, fără tam-tam, și care în cultură sînt tot mai rare.

Un prieten îmi povestește că s-a dus la biblioteca publică de la noi din cartier să doneze niște cărți, fiindcă nu mai avea loc în biblioteca lui. Frumoasă idee! zic, mai ales că trec des pe lîngă destul de stingherul așezămînt public.  Ideea ca ideea, îmi zice, dar stai să vezi...

 Prietenul meu e un cititor grijuliu. Nu îndoaie colțurile paginilor în loc de semn de carte, nu face însemnări  pe ele și nici măcar nu subliniază frazele care-i plac. N-a vrut să-și vîndă cărțile la anticariat cu toptanul. A văzut că biblioteca publică are rafturile golașe și a dat o raită acolo. Bibliotecara i-a mulțumit pentru intenție, dar i-a spus că trebuia să se ducă mai întîi undeva în centru cu cărțile și cu lista lor, în care trebuia să specifice în ce stare era fiecare în parte. Și de-abia după ce se făcea acolo un proces-verbal de predare-primire și mai semna și actul de donație, putea veni la ea cu volumele și cu țidula semnată. Nu s-ar fi putut ca această operațiune să fie făcută aici, pe loc? „Acesta e circuitul!” l-a informat bibliotecara.

Prietenul meu e pensionar. Pentru o expediție pînă în centru și retur, cu cele cinci cutii cu cărți, ar fi trebuit să scoată din buzunar aproximativ 30 de lei, ceea ce pentru el e o sumă. A întrebat-o pe bibliotecară, femeie politicoasă, dacă acest circuit nu putea fi schimbat. Pînă la noi ordine, nu se putea. Astfel încît cărțile au rămas în cutii, lîngă biblioteca lui, căci donatorul s-a lăsat păgubaș. Fiindcă nu s-a îndurat să le ducă la vînzare la anticariat, unde s-ar fi ales, la „un leu cartea” cu un cîștig de 178 de lei.

 Nu mă pricep la subtilitățile birocrației autohtone, dar dacă cineva, „persoană fizică”, vrea să-și doneze toată biblioteca, în care se află, să zicem, cîteva sute de volume, se duce cu cărțile în spinare pentru a-i fi acceptată donația? Prietenul meu n-are cărți rare care ar putea interesa Biblioteca Academiei Române. E însă un cititor cu gust pentru literatura bună, care n-a cumpărat maculatură editorială. Are prime ediții din cărți cu care s-ar lăuda orice om care are o bibliotecă personală.

Într-o bibliotecă publică de cartier asemenea volume ar fi niște rarități care ar putea atrage atenția cititorilor. Mai ales cînd de pe rafturile unor asemenea biblioteci lipsesc pînă și autorii români clasici. Or cînd la noi nu sînt bani pentru achiz iții, ceea ce se vede strident cînd intri într-o asemenea bibliotecă, donațiile de carte ar trebui încurajate prin simplificarea birocrației, nu să-i facă pe eventualii donatori să renunțe la bunele lor intenții.

Cristian Teodorescu