Gaudeamus - De ce ne trebuie, ca în secolul 19, adevărata poezie patriotică

Ar fi bine să terminăm cu privirile aruncate de sus poeziei patriotice din secolul 19, în special unor autori ca  Bolintineanu și Alecsandri, cărora li se reproșează în special naivitatea și „idilismul” viziunii, iar lui Alecsandri, în particular, că devenise bardul oficial al vremii.

Bolintineanu, Alecsandri - și nu numai ei! –  au scris poezie patriotică din propriile lor imbolduri, umerindu-se la înfiriparea conștiinței naționale și a orgoliului identitar al locuitorilor unei țări mici, rezultate dintr-o unire recentă. Așa-zisa naivitate a versurilor celor doi ține de fapt de specificul adresării – unor cititori precar alfabetizați și copiilor lor, a căror școlire era cît se poate de discutabilă, chiar și atunci cînd, pe hîrtie, primele patru clase erau obligatorii.

Nu mă gîndesc la Dan, căpitan de plai al lui Alecsandri, poem destinat cititorilor instruiți ai vremii, ci la versurile ușor de memorat din poezia patriotică a celor doi, care putea fi transmisă pe cale orală precum „Legendele istorice”  ale lui Bolintineanu sau de poeziile Războiului de Independență ale lui Alecsandri, ironizate fără rost de critica literară a secolului 20.

Romanticul Heliade Rădulescu știa ce știa cînd le spunea literaților vremii că nu era vremea de critică, ci de scris, sfîrșind cu faimosul său îndemn: „Așa că scrieți, cum veți putea și cît veți putea, dar numai scrieți!”. George Coșbuc i-a continuat pe cei doi și pe Eminescu, autor și el de poezie patriotică, iar Octavian Goga și-a găsit calea literară tot pe șleaul poeziei patriotice.

Ideologizarea politică a poeziei patriotice și odele consacrate unui anumit partid și liderului său au apărut la noi în anii treizeci, după modelul fasciștilor italieni. Radu Gyr, poetul șef de cuib legionar, și-a pus talentul la bătaiei în slujba partidului,căruia i-a scris textul imnului, plus alte poezii menite să-i îmbărbăteze pe camarazii legionari. La rîndul lui Ion Barbu simpatizant al legionarilor, a scris trei ode pentru Căpitanul Zelea Codreanu.

Deturnarea poeziei patriotice de la rosturile ei naționale a început așadar, la noi, odată cu apariția primului partid cu intenții totalitare, care au fi fost puse în practică în cele cîteva luni cînd România a fost stat legionar. Dictatura comunistă, de inspirație stalinistă, n-a pierdut vremea încercînd să inventeze roata literaturii de propagandă, ci a urmat lecția lirică a tătucului totalitarist de la Moscova. După primii pași ai național-comunismului ceaușist a fost recuperată o parte din ideologia legionară,cît și unii dintre poeții mai mărunți care-i cîntaseră pe camarazi, la vremea lor.

Din nefericire, după 1990, în loc ca adevărata poezie patriotică să fie separată de falșii ei gemeni, care pretindeau că au aceeași inimă cu poeții secolului 19, Bolintineanu, Alecsandri – nu și Eminescu! -  și, hotărît lucru, George Coșbuc, au fost tratați cu aceeași unitate de măsură ca hienele literare ale comunismului de primă înfățișare de după război, cele ale comunismului stalinist, urmate de barzii național-ceaușismului, potrivit ideii că poezia patriotică e compromisă în România.

Or, ar trebui să ne trezim măcar acum, cînd conștiința națională a încăput pe mîna unor politicieni de o periculoasă incultură, iar analfabetismul a devenit un flagel național. Asta nu ca să ne întoarcem în trecutul secolului 19, ci pentru a ne reaminti măcar de marile noastre legende istorice de la poeții care le-au pus în versuri. Și pentru a nu ne mai lăsa păcăliți, odată cu creșterea alarmantă a analfabetismului, de politicienii care vor să transforme conștiința națională într-o afacere de partid în care, pentru mulți dintre noi, orgoliul național a ajuns echivalentul ajutoarelor sociale primite de la primărie.

Cristian Teodorescu