Gaudeamus - Domnul Lenint, odihnindu-se

Era în anul 1988. Ajunsesem corector la „România literară” care pe atunci avea redacția în Casa Scînteii, corpul B. Uneori soția mea mă ducea cu mașina la redacție. Pe bancheta din spate, băieții mei, cu care, după aceea doamna mea se ducea în Herăstrău. Petre, care avea atunci vreo cinci ani, mă întreabă într-o zi – era vară – cine era domnul ăla negru îmbrăcat în palton. Mă uit prin jur, nimeni care să corespundă descrierii. „Domnul ăla mare!” insistă Petre.

Domnul ăla, m-am dumirit, nu putea fi decît statuia lui Lenin. Îi spun lui Petre cum îl chema pe domnul de pe soclul de marmură. „Și de ce stă acolo?” Îl lămuresc eu că asta era treaba statuilor, să stea pe soclu. „Doamna Lenint unde e?” mă întreabă. Nu l-am corectat. „Lenint” suna chiar mai bine decît pseudonimul răposatului Ulianov. Ca să nu-i spun că nu știam ce era cu nevasta lui, i-am zis că așa pățesc statuile. Stau singure. „Statuia doamnei Lenint unde e?” Ea n-avea statuie, îi spun. „Domnul Lenint stă acolo și noaptea?” Da, stă acolo tot timpul. „Și nu-l dor picioarele?” Îi explic că Lenin era făcut din bronz. Și ca să nu mă întrebe Petre ce era bronzul i-am spus că era ceva cam cum sînt clanțele de la uși. „Clanțele sînt altfel!” mă contrazice Petre. Adică, adaug, nu era ca noi. Era făcut din altceva, ca și clanțele.

1990. Văd la televizor că statuia lui Lenin era pe cale de a fi luată de pe soclu, cu macaraua. Ne-am dus să vedem ce se întîmpla. Era un moment, mai ales că statuia nu se lăsa desprinsă. Cînd am ajuns acolo, lume multă. Statuia atîrna de cîrligul macaralei și tocmai își începuse drumul spre pămînt. Soclul rămăsese inutil, în uralele celor de față. Ca să poată vedea ce se întîmplă îl țineam pe Petre pe umeri. Soția mea îl ținea în brațe pe Matei, băiatul nostru cel mic, ca să vadă și el. Simbolic, acea operațiune părea finalul unei lungi epopei. Tehnic, vedeai cum o statuie uriașă e scoasă de pe soclul pentru care fusese ridicat. Cînd operațiunea s-a încheiat ne-am întors acasă. Pe drum, Petre mă întreabă dacă în locul domnului Lenint avea să fie pusă doamna Lenint, ca să-i țină locul.

1993. La pescuit, la Mogoșoaia. Băieții se plictisesc și se duc spre palat. Daniela, după ei. Eu așteptînd să tragă peștele. Pe celălalt mal apăruseră primele vile ale unui belșug rezervat altora. Cînd îmi supravegheam atent lansetele, să pot reacționa imediat îl aud pe Petre țipînd ultimativ în spatele meu: „Vino să-l vezi!”

Mă conduce Petre pe cărarea dintre Palat și baltă, apoi o ia pieziș prin ierburile înalte și mi-l arată cu degetul pe Lenin, negru, mare și întins în iarbă. După părerea lui Petre domnul Lenint se odihnea după ce stătuse atîția ani în picioare, în fața Casei Scînteii.

Cristian Teodorescu