Gaudeamus - Era mai bine înainte?

Pînă în 1989, inclusiv, în ziua de 26 ianuarie n-aveai ce citi în ziarele din România. Nu că în alte zile ar fi fost multe chestii interesante, dar la 26 ianuarie cotidianele erau pline cu articole cu aniversarea lui N. Ceaușescu. Ode în versuri și într-o proză confecționată parcă dintr-un rumeguș cleios și bălos, prosternări scrise, cele mai multe,  în redacțiile ziarelor care le publicau și semnate de persoane cu nume și de instituții, mesaje de tot soiul venite dinspre organizațiile de femei și de copii, din partea fabricilor și uzinelor, a CAP-urilor fruntașe și a IAS-urilor, care erau și mai fruntașe.

La televizor și la radio, cîntece și spectacole omagiale, încît ai fi zis că România și tot mapamondul se opriseră în loc, ca să-l sărbătorească pe Ceaușescu. Seara din blocuri se auzea de la televizoare un amestec de bulgărește și de românească rostită encomiastic, mai mult bulgărește, iar la radio vocile „Europei Libere”. Atunci însă nu se tăia curentul și seara, supremă favoare,  curgea la robinet și apă caldă. La magazinele alimentare și la măcelării însă nu se băga marfă. Căci nu se făcea să existe cozi de Ziua Tovarășului. Le reamintesc toate astea celor vîrstnici care spun din experiența lor că era mai bine înainte, și le povestesc, ca pe niște vechi-noutăți, tinerilor care n-au apucat acele vremuri, dar care își închipuie că pe vremea lui Ceaușescu nu mai putea poporul de bine.

Mai mult însă decît amintirile și închipuirile omului de pe stradă mă contrariază scriitorii cu carnet de membru în Uniunea de breaslă, care-mi spun că, orișicît, „pe atunci” scriitorii o duceau mai bine decît azi.

Ce înseamnă a o fi dus mai bine ca scriitor pe vremea lui Ceaușescu?  Că dacă publicai o carte, se vindea, nu se vindea, luai drepturi de autor mai mari sau mult mai mari decît azi. Dar cu ce preț? Că te lăsai cenzurat sau te autocenzurai, ca să nu superi puterea? Că făceai de rîs această meserie lăudînd regimul, epoca și Conducătorul, ca să fii sigur că vei fi publicat și că vei fi plătit la tariful maxim? Că, dacă erai mai slab de înger sau dispus la ticăloșii îți turnai confrații la Securitate, pentru bani și favoruri?

După 1990 mulți dintre scriitorii care pînă atunci publicau o carte pe an, cărți „angajate”, cum se zicea pe atunci, au renunțat la scris literatură  și s-au apucat de alte treburi. Scrisul ca afacere cu statul nu mai renta.

Cine avea însă scrisul în sînge a continuat să scrie, chiar dacă drepturile de autor au scăzut și chiar dacă nu mai puteau trăi din scris. Iar tinerii autori au eclozat editorial într-un număr tot mai mare, fără să aștepte să se îmbogățească din ceea ce publică, într-o competiție liberă și uneori nedreaptă, în timp ce își cîștigau pîinea zilnică muncind pe unde apucau.

Căci scrisul e o vocație, nu un butic. Iar scriitorul, chiar dacă i s-a recunoscut meseria în nomenclatorul meseriilor, unde pînă în 1990 nu exista decît merseria de „scriitor pe vagoane” își scrie cărțile pentru că îl presează vocația, nu cu gîndul că astfel își va îmbunătăți nivelul de trai.Sigur că azi meseria de scriitor e mai riscantă decît pe vremuri cînd, dacă nu supărai regimul sau îl lăudai puteai publica și gunoaie literare, dar nu-i de preferat acest risc de dragul unei libertăți normale?

Cristian Teodorescu