„Viața intelectuală și artistică în primul deceniu al regimului Ceaușescu 1965-1974”. Invitat, dr. Cristian Vasile, cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române

„Universul comunist, spune Francois Furet, s-a autodistrus, nu mai rămân după el decât oameni care, fără să fi fost învinşi, au trecut de la o lume la alta, reconvertiţi la alt sistem, partizani ai economiei de piaţă şi ai alegerilor libere sau reciclaţi în nationalism. Din experiența lor anterioară nu rămâne însă nicio idee... Regimurile născute în Octombrie nu lasă după ele decât ceea ce au negat”.

Are dreptate marele istoric francez? Se pare că, la noi cel puțin, comunismul a lăsat în urmă mai mult decât atât, a lăsat nostalgii, regrete, mituri, tocmai potrivite pentru a fi speculate, manipulate în folosul unor interese politice. Tocmai de aceea, mai ales acum, când foarte mulți dintre contemporani nu au trăit comunismul, cărțile sunt necesare. Cărți scrise cu profesionalism și respect față de adevăr. Despre o astfel de lucrare vom discuta în emisiunea din această seară. Titlul ei, „Viața intelectuală și artistică în primul deceniu al regimului Ceaușescu, 1965-1974”, a apărut la Editura Humanitas, iar autorul este invitatul nostru. Deceniul analizat este considerat cel mai „liberal” din istoria comunismului românesc și este interesant atât pentru surprinzătoarele deschideri, cât și pentru limitările ideologice ce prefigurau perioada următoare, dominată de cultul personalității unui conducător ale cărui idei se apropiau din ce în ce mai mult de dogmele stalinismului.

Peisajul intelectual românesc este surprins în toată diversitatea sa. În capitolele cărții sunt prezentate și analizate mișcarea artistică de amatori și lumea teatrului, literatura, precum și sistemul educațional. Astfel, domnul Cristian Vasile ne oferă un tablou complet al unei epoci care, pentru noi, cei care am trăit-o, a fost una a speranței în normalitate. Doar că, după adoptarea „tezelor din iulie” 1971 și, mai ales după ce, în 1974, Ceaușescu s-a proclamat președinte al României cu sceptrul ironizat de Dali, iluziile se sting. Chiar primul capitol al cărții, intitulat „Negocierea reprezentării trecutului: muzeele naționale de istorie și monumentele”, este paradigmatic pentru abordarea complexă a realităților de acum șase decenii. Marea provocare a fost găsirea unei soluții pentru ca trecutul să se supună ideologiei. Actul înființării, în 1972, a Muzeului de Istorie a RSR, este reprezentativ pentru această strădanie de a reflecta istoria într-un mod convenabil pentru regim.

Cartea își propune și reușește să surprindă „dinamica vieții intelectuale și artistice în primul deceniu al regimului Nicolae Ceaușescu, mai ales în relație cu strategiile puterii în domeniul cultural-ideologic”. Aceste strategii au vizat atât o destindere în ceea ce privește creația literar-artistică și științifică, însoțită de o tentativă de cooptare a vechii elite culturale, marginalizată și chiar persecutată în primele decenii postbelice, cât și instrumentalizarea valorilor naționale în folosul elitei politice restrânse din jurul lui Nicolae Ceaușescu. Această lume intelectuală și personajele ei sunt fascinante. Aflăm, de exemplu, că Zaharia Stancu își exprima într-o ședință aprecierea pentru Mircea Eliade și Constantin Noica, aplaudând, la finalul „luării de cuvânt” pe Nicolae Ceaușescu. Toma Caragiu, secretar de partid al Teatrului Bulandra, apare într-o delațiune ca fiind susținător al reclamantului Liviu Ciulei. Convertirea lui Alexandru Ivasiuc de la statutul de contestatar al puterii și de deținut politic la cel de marxist convins pare să fie surprinzătoare. Desigur, exemplele ar putea continua. Vom încheia această succintă prezentare cu un citat semnificativ pentru definirea unei lumi pe care ar trebui, poate, să o privim cu mai multă obiectivitate: „Regimul comunist din România a supraviețuit atât de mult – fără a cunoaște perioade de reformism și revizionism similare cu cele din țările Europei Centrale – poate și din cauza proporțiilor pe care le-au cunoscut delațiunile și dezbinările din interiorul diverselor medii sociale și intelectuale.”

A fost o rezistență prin cultură? Au fost concesii dictate de instinctul de supraviețuire? Toată această epocă trebuie însă privită ținând cont de realitatea ei: România se afla sub o presiune ideologică fără precedent, iar oportunismului, prezent ca tip de comportament și în alte epoci, i se adăuga pericolul coborîrii în uitare și amenințări directe la adresa vieții.