Gaudeamus - Filmul, apoi cartea sau cartea, apoi filmul?

Am o veche slăbiciune pentru ecranizări. Mi se trage, cred, din copilărie, cînd am văzut prima oară D-ale caranavalului. Aveam vreo cinci ani. Sala cinematografului „Popular” era plină și mirosea a motorina cu care era curățată dușumeaua. Mai toate cinematografele de cartier din București miroseau a motorină.

Pînă în după-amiaza aceea, nu-mi prea plăcea să merg la film. Pe atunci rulau multe filme rusești de război, subtitrate, din care nu înțelegeam nimic. Mă foiam pe scaun și după ce ajungeam acasă o rugam pe mama să-mi povestească filmul. Cînd i-am văzut și auzit pe Birlic și pe Giugaru în culori am fost fericit și am rîs pînă am făcut cîrcei la burtă.

Pe atunci locuiam într-un bloc de pe strada Agricultori. Cinematograful era aproape, așa că pe la șase ani am început să mă duc singur la film. Biletul pentru copii costa un leu și cincizeci de bani. La „Popular” am văzut și „Două lozuri”, cu Birlic în rolul principal, în culori și acela. Apoi „O noapte furtunoasă” cu Giugaru în rolul jupânului Dumitrache și cu Beligan pe post de Rică Venturiano.

„Moara cu noroc”  mi s-a părut întunecată și tristă, așa că nu m-am dus s-o mai văd o dată. (Altfel însă eram nelipsit la matinee, încît știam multe replici din filme pe de rost.) La lectură, nuvela lui Slavici m-a tușat mai mult decît ecranizarea ei, chiar dacă filmul, cînd l-am revăzut mulți ani mai tîrziu, mi s-a părut o capodoperă.

Am citit prima oară „Momente și schițe” pe la vreo zece ani, cu acea naivitate  care mă făcea să cred că toți scriitorii sînt morți și fără să știu cum e cu ecranzările. Mi se părea că autorul îmi povestea filme pe care le văzusem la cinema sau la televizor – în „Două loturi”,„Telegrame”, „Bubico”, cam așa cum făcea mama cînd o rugam să-mi povestească filmele subtitrate la care mă lua și pe mine.

Piesele lui Caragiale aveam să le citesc mai tîrziu, pe la 13 ani, după ce  le văzusem la teatru și le auzisem la radio. Atunci am descoperit plăcerea specială de a citi piese de teatru, cînd îți imaginezi, pe cont propriu pe ce ton și-ar putea rosti actorii replicile. Deși, trebuie să recunosc, textele lui Caragiale mă făceau „să-i aud” pe Giugaru, pe Birlic, pe Talianu și pe Beligan. La fel cum mai tîrziu aveam să asociez replicile din „O scrisoare pierdută” cu vocile lui Toma Caragiu, Mariana Mihuț și mai ales, Fory Etterle.

În schimb, atunci cînd am citit „Pădurea spînzuraților”, deși văzusem filmul înainte, îmi aminteam  doar vizual de Victor Rebengiuc  (Apostol Bologa) și de Liviu Ciulei (Klapka), asta poate și din pricină că scenariul lui Titus Popovici cita parcimonios din dialogurile romanului.

Cînd îi aud azi pe cei care spun că n-au citit cartea dar „au văzut filmul”, îmi amintesc de toate cărțile pe care le-am citit în copilărie, tocmai fiindcă văzusem filmul. Așa am citit „Cavalerii teutoni” și „Quo vadis” de Sienkiewicz, „Cocoșatul” lui Paul Feval și „Marile speranțe”, romanul lui Dickens. Atunci am avut prima oară impresia, devenită ulterior certitudine, că una-i filmul și alta cartea.

Cristian Teodorescu