Gaudeamus - Noua, mare singurătate.

Ieri, în metrou, la ora 10 dimineața, am străbătut  cîteva vagoane, încît să mă feresc de înghesuiala din stație atunci cînd aveam să ies din tren. Cei mai mulți dintre cei așezați pe scaune aveau în mînă telefoane mobile de care păreau absorbiți. Unii aveau căști la urechi. Probabil că ascultau muzică. Alții făceau alte alea cu această jucărie extraordinară care stîrnește dependență.

În patru vagoane, n-am văzut decît cam tot atîtea persoane care aveau o carte în mînă. Și cam tot atîția cititori de ziare. Cum nu prea umblu cu metroul am amintiri precise, de la date diferite, uneori la mulți ani distanță, despre călătoriile mele cu acest mijloc de transport subpămîntean care îmi stîrnește și azi, uneori, o anumită anxietate. Așa că atunci cînd cobor în subteran, am grijă să am asupra mea ceva de citit sau îmi fixez un subiect la care să mă pot gîndi cît ține această expediție.

Dacă, la fel ca ieri, am luat metroul fiindcă circulația de la suprafață funcționa îngrozitor de încet, ca să nu mă gîndesc la mine însumi, cel anxios, am recurs la tactica din tramvaiul 41. Să mă uit la cei din jur și să încerc să-mi imaginez ce-o fi în capul lor. Pînă acum cîțiva ani această operațiune era destul de simplă. Unii citeau ziare, alții erau înarmați cu cartea „pentru metrou”, iar cei care veneau în grup continuau conversații începute pe peron.  Acum în tren era o liniște suspectă, acompaniată de telemobilele pe care le țineau călătorii în mînă. Am și eu un asemenea telefon care n-are butoane, ci doar un geam pe care faci cu degetul diferite manevre pentru a conversa cu alții prin SMS sau pentru alte scopuri. Eu îl folosesc pe al meu doar pentru convorbiri.

N-am patima SMS-urilor și nu mă atrag jocurile pe computerul care a devenit telefonul mobil. Descopăr că nu mai sînt la modă, dar fără ca asta să mă deranjeze. În tinerețe nu-mi plăceau pantalonii evazați, care mi se părea ridicoli, la fel cum nu-mi spunea nimic moda perciunilor  lungi, dar, recunosc, am fost un admirator necondiționat al fustelor mini și al blugilor, chiar și atunci cînd n-aveam bani să-mi cumpăr și eu o pereche.

Noile telemobile, astea care funcționează ca tot ce doriți, mi se par – nu vă supărați – un soi de lichidatoare ale cărților, ale ziarelor  și ale tot ceea ce credeam pînă de curînd  că ar însema cultura scrisă. Nu m-ar deranja chestia asta, dar gîndiți-vă că acest nou telemobil ne face, paradoxal, din ce în ce mai singuri și din ceea ce mai lipsiți de acele subiecte, precum cărțile, care ne ajută să ne recunoaștem unii pe alții și să avem despre ce discuta chiar dacă în metrou, în avion sau pe vapor facem cunoștință unii cu alții.

Cristian Teodorescu