Gaudeamus - Pentru Raluca de pe Popa Soare

Ieri la „Gaudeamus” la standul aglomerat al unei edituri de la parter. Mă trezesc că mă întreabă o doamnă „Ce mai faci?” în timp ce se pregătea să achite cărțile pe care și le luase, iar eu mă uitam după Claudia Fitcoschi s-o întreb dacă mai aveam timp de o țigară pînă la lansarea cărții despre care trebuia să vorbesc. Mă uit la doamna aceea care îmi pune o întrebare ajutătoare. Ce-mi mai spunea strada Popa Soare? Asta exact în clipa în care am avut o epifanie laică: era Raluca de pe Popa Soare! N-o mai văzusem pe Raluca de 49 de ani, adică de pe vremea cînd ne jucam pe strada cu acest nume, unde ea locuia în blocul de la intersecția cu Romulus, iar eu în blocul de la numărul 1.Pe atunci, fetele din grupul nostru – nu erau prea multe! – acceptau în general să li se facă curte, dar aveau anumite preferințe. Iar preferințele astea se cam știau. Așa că Raluca nu intra pe lista mea de probabilități. O priveam cu o admirație aprope strict estetică și mirat că vorbea despre cărți. Fetele din grupul nostru nu se omorau cu cititul. Erau eleve silitoare la școală, iar atunci cînd ieșeau din casă nu voiau altceva decît să se joace și tot în joacă îi acceptau și pe băieții care le făceau curte. Cînd ne strîngeam să vorbim după ce terminam cu jocurile cu mingea – cine pe cine nimerește – , cu „nouă pietre” sau cu palpitantul „de-a v-ați ascunselea”, treceam la „mimă” și la „telefonul fără fir”, pînă se făcea nouă seara și ne duceam acasă.

Și eu citeam, ca și Raluca, dar atunci cînd ea, cu ochii ei strălucitori, ne întreba dacă ne plăcuse cutare carte sau pur și simplu ne spunea că citise nu știu ce carte, nu mi se părea că era cazul să intru în vorbă cu ea, știind că se lăsase sentimental arondată de altcineva. Nu mult după aceea, în jocurile seducției pubertății noastre au intervenit schimbări radicale. Băieții deveniseră mai îndrăzneți, iar fetele ceva mai prudente.Aflată în categoria prudentelor, Raluca a devenit pentru un timp liberă de contractul jocului ei amoros cu unul dintre băieți. Apoi, pe mine nu m-au mai interesat fetele din cartier, ca și cum Cristina, care era cu doi ani mai mare decît mine, și de care eram atît de tare îndrăgostit încît o mai visez și azi, ar fi dispărut. Eram în clasa a opta. Nu mai ieșeam să ne jucăm pe stradă, ci doar ne întîlneam să discutăm despre admiterea la liceu. Unii dintre noi au continuat să se întîlnească și după ce prieteniile lor amoroase s-au statornicit în simple prietenii. Aveau despre ce să discute în continuare, în timp ce pe pe alți cîțiva ne interesau alte subiecte. Și azi mă întreb cum de nu s-a alăturat și Raluca grupului nostru de scriitori virtuali care aveam un cenaclu săptămînal în podul unei case de pe strada Călărași, care aparținea tatălui unuia dintre noi. Pe atunci eram patru care voiam să fim poeți sau, eu, prozator. Apoi am rămas doar trei, și în cele din urmă unul dintre noi, Matei, a plecat, medic, în State, unde nu mai scrie poezie iar celălalt, Eugen, care a rămas în țară, a terminat cu literatura.Ăsta ar fi răspunsul meu pe larg la întrebarea Ralucăi la „Gaudeamus” dacă îmi mai amintesc de strada Popa Soare.

Cristian Teodorescu