Gaudeamus - Plăcerea chinuitoare a lecturii

Am primit rezultatele unui sondaj făcut de sau mai curînd pe cheltuiala Asociației Curtea Veche despre copiii din București care citesc literatură de plăcere. Cîți copii credeți că fac asta? Doar opt la sută dintre ei. La început mi-am zis că nu se poate și că sondajul e rău făcut. Apoi mi-am adus aminte de plăcerile copilăriei mele și ale altor congeneri de-ai mei. Mai întîi ne plăcea să ne jucăm, separat sau în grup. Cînd ne întîlneam pe afară nu ne povesteam unii altora cărțile pe care le citiserăm, ci cînd era cazul le trăiam  ca personaje de cartier ale acelor cărți, dar mai ales ale ecranizărilor după cărțile acelea. Pentru copii, dacă mai țineți minte, înainte ca lectura să devină o plăcere, e o treabă care trece prin obligația de a învăță alfabetul și de a stăpîni misterele Abecedarului. Aventura asta depinde învățătoarea sau de învățătorul pe care-l ai.

Cînd eram în clasa întîi băieții și fetele purtau o uniformă pepit, șorțulețele vremii, ca să țină la murdărie. Fetele aveau la gît funde albe, iar băieții funde roșii. Uniformele astea îi făceau de multe ori pe băieți să facă pe ei, fiindcă nu știau cum să scape mai repede de ele la WC. Îmi aduc aminte și azi de învățătorul meu, dl. Mazilu, care părea discipolul dlui Vucea, cel care își bătea elevii cu un sadism de om prost. Dl Mazilu ne bătea la palmă dacă nu caligrafiam cum se cuvine literele pe care le învățam, dar nu ne ierta nici pentru temele de acasă, unde mai făceam cîte o greșeală de la literele care trebuia să fie gros, subțire, ca în Abecedar. Așa se face că deși știam să citesc înainte de a veni în clasa întîi, nu numai că am uitat să citesc, dar nu mă mai pricepeam nici la Mama are mere și alte asemenea chestii.

Dumnezeu să-l ierte pe tatăl meu adoptiv, Aristide, care i-a spus dlui învățător Mazilu că dacă se mai atinge de mine, indiferent de bunele lui intenții, îl va atinge și el, ca să-și dea seama de valoarea pedagogică a metodelor sale. Dl Mazilu nu s-a mai atins de mine și atunci, brusc, mi-am amintit că știam să citesc. În privința caligrafiei însă nu m-am descurcat bine decît atunci cînd am învățat în clasa a cincea caligrafia rapidă de la o pictoriță, Eliza Popovici. Dar pînă atunci, tatăl meu adoptiv Aristide, care în adolescență fusese obligat să măture pe stradă, ca evreu ce era, mi-a cumpărat cărțuliile din Traista cu povești  și mă asculta după ce le citeam. Duminica mă lua cu el la hipodromul care a dispărut de atît de mulți încît lumea a și uitat de el și mă întreba ce cal credeam eu că ar putea cîștiga cursa. Aristide paria și pe calul meu, deși cel mai adesea, acel cal n-avea șanse, dar din punctul lui de vedere, asta era o chestie pedagogică.După părerea lui, ca să să înveți să cîștigi, mai întîi trebuie să te convingi că nu mai poți pierde. Lecția asta n-a învățat-o nici el, iar în ceea ce mă privește am asociat-o cu ceea ce încasam la palmă de la învățătorul Mazilu, încît n-am devenit un parior al curselor de cai.

Cristian Teodorescu