Gaudeamus - Singura competiție din lume care nu duce la bătăi între suporteri

Eram curios cum reacționează japonezii la știrea că Nobelul pentru literatură a fost cîștigat de un scriitor născut la ei în țară. Imediat după, unii dintre ei întrebau pe net cine e Kazuo Ishiguro ăsta? Asta chiar dacă romancierul declarase că se simte și azi japonez și că originea lui i-a influențat scrisul. S-a născut la Nagasaki, în 1954;  în familia lui se vorbea japoneza și după emigrarea în Albion, ceea ce n-a avut cum să nu se răsfrîngă asupra personalității lui artistice.

Viitorul scriitor s-a școlit însă în Anglia și n-a scris decît în engleză, astfel încît, chiar dacă visa în japoneză, limba în care s-a format ca scriitor e engleza. Asta fără a mai vorbi de sosul cultural britanic din care face parte Kazuo Ishiguro.

Mai important însă decît cum se raportează el la Japonia natală, mi se pare cum se raportează japonezii la el. Ei n-au obsesia Nobelului: doi mari scriitori japonezi, Yasunari Kawabata și Kenzaburo Oe, au primit acest premiu, iar în lumea lor literară laurii autohtoni au o uirașă importanță. Cine primește Premiul Tanizaki își asigură gloria pe viață, ca să nu mai spunem că un premiu de debut la Tokio îi deschide fericitului care-l primește ușa marilor edituri și o instantanee celebritate.

Premiile importante pe care le-a primit Ishiguro nu i-au asigurat notorietatea și în țara sa de baștină. Nici măcar ecranizările după romanele lui nu l-au făcut prea cunoscut. Totuși în ziua următoare japonezii jubilau. Încă un fiu al lor cîștigase Nobelul literar. Presa britanică, la rîndul ei, era în culmea fericirii că un supus al reginei a luat acest premiu.

Ce putem pricepe de aici? Că în asemenea cazuri fiecare își trage spuza pe turta sa? E adevărat, orgoliile de trib sînt enorme, chiar și azi cînd lumea e un sat din ce în ce mai mic. Însă literatura ne apropie în mult mai mare măsură decît ne dăm seama și decît sîntem dispuși să recunoaștem.  Cînd autorul „Veacului de singurătate” a primit Premiul Nobel cititorii lui au fost fericiți, indiferent de nația lor. La fel s-a întîmplat și atunci cînd Mario Vargas Llosa a fost, în sfîrșit, răsplătit și de juriul Academiei Suedeze. Chiar și curiozitatea senină cu care sînt priviți laureații Nobelului mai puțin cunoscuți în lumea largă leagă triburile satului mondial în această singură competiție în care întrebarea „Cine o fi și ăsta?!” nu duce la confruntări între suporteri și nici măcar la înghionteli discrete între fani. În cel mai rău caz, arbitrilor li se contestă decizia, dar, cel puțin pînă azi, nici o finală a Nobelului n-a provocat bătăi între suporteri.

Cristian Teodorescu