Glass- final al unei trilogii care a debutat spectaculos- de Michaela Platon

Ultima
producţie pe care o semnează M. Night Shyamalan din seria deschisă în 2000 cu
Unbreakable e tot un psycho-thriller, diferit însă de acea mică gemă a
suspansului, cu încrengături psihanalitice spectaculoase şi cu o problematică
morală şi deontologică aflată la vedere – care era Split , rămânând însă în
spaţiul şi stilul consacrat de nonconformistul regizor, al cărui trademark este
tarantinesc de-a dreptul: un mic rol pe care şi-l rezervă întotdeauna.

Ultima
parte a unei trilogii care s-a dorit la început o serie, GLASS părăseşte
structura anterioară ce clădea scenariul
stratificandu-l, dându-ne indicii şi rezolvări cu ţârâita, intr- un soi de
construcţie ce îl definească de-acum pe regizorul uimitoareleor The Sixth Sense
(1999), Signes (2002), Umbreakable sau mai noul The Visit, horrorul de tip
found-footage din 2015- el obişnuind să creeze atmosfera şi să o aducă aproape într-o zonă paroxistică, în
care tot ce îşi doreşte spectatorul este să se devoaleze puzzle-ul. Căci deşi
îţi este arătată fiecare piesă şi “vezi” cum este aşezată, nu ai până aproape
de final imaginea de ansamblu a ceea ce se construieşte. Aşa că fiecare film al
indianului este o provocare vizuală, dar şi una reflexivă, căci dincolo de o
povestea inspirată pe care o scrie, el îşi doreşte să implice neapărat
privitorul, făcându-i loc în peliculă şi dându-i “de lucru” într-un mod unic,
special, captivant. Cert e că nici un film semnat Shyamalan nu trece pur şi
simplu prin vieţile noastre de cinefili neantizându-se apoi, ci rămâne –uneori
prin detalii infinitezimale - şi ne oferă astfel o dimensiune “filmică” la care
fără el nu am fi avut acces.

Mult mai
light ca tensiune şi substanţa, GLASS vine cu o rezoluţie privitoare la
supereroi, autorul alegând să încheie parcursul deopotrivă pozitivilor şi
negativilor, acestora din urmă (Kevin&comp, Glass) adăugându-le un fel de
aură care îi lipseşte lui David Dunn/ Bruce Willis. Şi neîndoielnic personajul
de interes este al lui McAvoy, jocul lui păstrându-şi acurateţea demnă de marii
actori, succesiunea, întrepătrunderea personalităţilor multiple ale lui Kevin
prilejuindu-i confruntarea propriilor
limite artistice cu acelea ale personajului cu o minte distorsionată.

Interesantă
şi surprinzătoare este şi distribuirea în rolul Joseph Dunn a lui Spencer Treat
Clarck, cel care în 2000 îl juca pe fiul singurului supravieţuitor al
atentatului pus la cale de diabolicul Glass, după cum ne bcuram să o revedem pe Ania Taylor- Joy, adolescenta târâtă de
abuzurile din copilărie, care însă îşi apără viaţa matur şi curajos în Split-
aici cea care poate să anihileze raul cu cea mai puternică forţă din Univers,
iubirea.

Dar nici
jocul bun de personaj robotizat al Sarei Paulson în rolul dr Ellie Staple, nici
apariţia lui Samuel L. Jackson- întotdeauna impecabil în orice partitură- nici
introducerea în scenariu a unei organizaţii de tip masonic care luptă pentru
demitizarea, discreditarea şi anihilarea supereroilor, nu reuşesc să ridice
acest final de trilogie la nivelul celor două filme anterioare.

Cu
personaje atipice, cu un subiect de sorginte parapsihologică ce accesează
metode din psihanaliză şi psihiatrie, Split era fantastic şi întunecat,
Unbreakable – înspăimântător, şocant şi imprevizibil, în timp de Glass e numai
un produs Shyamalan, care deşi este mai puţin elaborat şi spectaculos, are
totuşi autenticitatea lui, ceea ce e de
bine, căci consider deviaţiile de la stilul lui consacrat doar nişte
experimente, aşa că aştept în continuare – căci M. Night Shyamalan are şi stil
şi îndeajuns de multe resurse ca să ne mai uimească.