Iorga – Prim Ministru, de Dan Manolache

Rar s-a întâmplat în România ca mari personalităţi ale culturii să ocupe importante funcţii politice. Învestitura lui Nicolae Iorga în funcţia de Prim Ministru, la 18 aprilie 1931, este una dintre excepţii. Nu însă şi o fericită excepţie. Iorga şi- a exprimat punctul de vedere faţă de propria guvernare de treisprezece luni, într-o carte cu titlu edificator: „Doi ani de restauraţie. Ce a fost, ce am vrut, ce am putut.” Vom încerca şi noi să facem o sinteză a guvernării.

Ce a fost? O guvernare dorită şi în mare parte împusă de Regele Carol al II-lea. Un guvern în afara partidelor, declarat a fi de tehnicieni dar format, în mare parte, din miniştri fără competenţe recunoscute.

Un guvern numit de foarte mulţi “Guvernul Regelui” condus de un Prim Ministru convins de dificultatea sarcinii pe care şi-o asumase căci, spunea Iorga, a preluat mandatul în condiţiile unei „situaţii a cărei greutate şi ale cărei primejdii nu mi le ascundeam.” De la început autoritatea lui Nicolae Iorga părea a fi redusă. Într-atât de redusă încât el se exprima că de fapt a fost „Prim Ministru în guvernul lui Argetoianu” şi că rolul său a fost acela de a „încerca sfaturi către miniştri”.

Într-adevăr, relaţia permanent tensionată cu cel mai important membru al cabinetului, Constantin Argetoianu, ministru al finanţelor şi al internelor dar şi personalitatea lui Iorga care, în opinia lui Grigore Gafencu, avea „o gândire dezordonată, adesea înaripată, niciodată însă echilibrată”, au afectat buna funcţionare a guvernului.

Ce a mai fost? A mai fost situaţia grea evocată chiar de Iorga şi care era…..criza. Bugetul României practic s-a prăbuşit, de la 40 de miliarde de lei în 1930 la 26 de miliarde în 1932. Să mai spunem că, în acest din urmă an, se înregistrau aproximativ 300.000 de şomeri fără a lua în calcul şomerii din agricultură.

Pentru a face faţă situaţiei s-au aplicat faimoasele „curbe de sacrificiu”, un impozit suplimentar de 15%, s-au introdus noi taxe, plata salariilor a întârziat luni de zile. Toate aceste fapte au creat o nemulţumire generală, vinovaţi fiind socotiţi Guvernul şi mai ales Primul Ministru.

În aceste condiţii ce a vrut Nicolae Iorga aproape nu a avut importanţă pentru că....nu s-a putut.

Vom menţiona totuşi câteva notabile îniţiative legislative în organizarea învăţământului secundar şi superior, sau privind organizarea Armatei. Se prevedea de pildă ca directorii de şcoli să fie aleşi, inspectorii să provină din mediul universitar iar „toate comunele urbane şi rurale să aibă bibliotecă şi muzeu”. Universităţilor urma să li se acorde autonomie deplină.

Concluzionând, am putea spune că guvernarea lui Nicolae Iorga a fost un eşec. Valoarea intelectuală a savantului s-a dovedit a nu fi suficientă.

Vâltoarea politicii l-a învăluit şi l-a îmbătat pe marele om de cultură convins că judecata sa este... infailibilă. L-a transformat astfel încât, privindu-se cu detaşare, obiectivitate şi poate cu tristeţe ar fi exclamat, „eu nu sunt eu”.

Guvernarea lui Nicolae Iorga nu poate fi, cu siguranţă, un model. Poate fi însă.....o lecţie.