Isprăvim, astăzi, aventura cuvântului ispravă

Încă nu am isprăvit să vorbim despre un cuvânt vechi din limba română: și anume chiar ispravă, din preajma căruia fac parte verbul  a isprăvi, substantivul ispravnic și derivatul verbal a se isprăvnici, ultimele două ieșite din folosință astăzi.

Ispravă, termen de origine slavă, de la isprava, un compus, la rându-i, de la pravu care înseamnă „drept”, are un  câmp semantic în alb și negru, am spune, adică în registru pozitiv și negativ deopotrivă. Printre sensurile cu semnul plus le cunoașteți deja pe cele care trimit la : „faptă, treabă, acțiune dusă bine până la capăt, izbândă”. „Mari isprăvi de vitejie” era expresia întrebuințată altădată, în manualele școlare, atunci când se amintea un domnitor … de ispravă, adică „vrednic, capabil, curajos, bun, remarcabil”.

Registrul semantic negativ al „isprăvii” este, de fapt, unul mai mult ironic și, deci, îmblânzit, îndulcit: „ce ispravă ai mai făcut?”, adică ce poznă, ce năzbâtie, ce năzdrăvănie. Dar există și „om de nicio ispravă”, om de nimic așadar, chiar cu sens negativ.

În ceea ce-l privește pe ispravnic, trebuie să menționăm că termenul nu s-a format în limba română, ci a fost împrumutat, în această formă, din limbile slave – rusă, bulgară –, având, în secolele al XV-lea – al XIX-lea, în Țara Românească și Moldova, sensul de „dregător care aducea la îndeplinire o poruncă domnească” sau de „administrator, cârmuitor însărcinat cu conducerea unui ținut ori județ”. Cuvântul este un arhaism, ieșit, așadar, din uz. Doar ironic îl mai folosim astăzi atunci când ne referim la prefectul unui județ. Îi mai spunem vătaf, logofăt, evident tot ironic.

Dar când vorbim de ispravnic, toți cei care am trecut prin școală ne aducem aminte de răvașul „grabnic scris” al faimosului personaj din „Chirița în provincie”, piesa lui Vasile Alecsandri, și anume Grigori Bârzoi. Acesta este numit ispravnic. Iată ce-i scrie și mai faimosului personaj Chirița, soția lui:

„Isprăvnicia ținutului către prea iubita mea soție Chirița Bârzoi ot Bârzoieni. Cu frățească mă închin și te sărut dulce, iubito Chirițo. În sfârșit, cu mila lui Dumnezeu, m-am isprăvnicit! … Neamul nostru s-o înălțat!... Scoală-te îndată și vină-n târg cu toată gospodăria și cu tot neamul … dintre care nu uita a-mi aduce curcanul cel bătrân, c-am să-l pun în slujbă. Scris-am. Al dumitale ca un soț, Grigori Bârzoi.” Nebună de bucurie, Chirița cântă și dansează: „Iată-mă-s isprăvniceasă! Cumnățică, Guliță, Monsiu Șarlă, Ioane îs isprăvniceasă!”

Iată, deci, că de la ispravnic, de data aceasta pe teren  românesc, s-a format în secolele amintite, verbul a isprăvnici, a se isprăvnici.

Cât despre curcanul cel bătrân, de care pomenește Bârzoi, ce să spunem? Metehnele vechi, ale corupției – ca să întrebuințăm cuvântul actual –, n-au dispărut, din păcate, prin ținuturile noastre! Curcanul se ia dintr-un loc și revine, pe căi lăturalnice, în același loc. Oare nu vom isprăvi niciodată cu asemenea stricăciuni?  Pentru că „oameni de ispravă” încă sunt în țara asta. Ei, acești oameni de ispravă, trebuie să izbândească, nu-i așa, stimați cititori?

Oana Enăchescu