JIMMY’S HALL - sau activismul ca “modus vivendi” - de Michaela Platon

Jimmy’s Hall este poate cel mai sincer şi mai adevărat film pe care l-am
văzut de ceva ani încoace, acţiunea lui urmărind destinul real al activistului
irlandez Jimmy Gralton, care, întors în anii ’20 din Statele Unite, deschide în
satul natal un centru cultural pentru tineri, unde aceştia să poată ieşi din rutină
şi unde să înveţe să picteze, să danseze, să cânte şi să aibă păreri despre poezie,
politică sau existență. Iniţiativa lui este vazută însă ca un act de anarhie culturală
ce încearcă să scoată oamenii de sub influenţa şi “protectoratul” bisericii
catolice atotcuprinzătoare, iar el este taxat drept comunist pentru felul în
care îşi manifestă părerile despre lume. Gralton este însă – în ciuda faptului de a fi
un om simplu- unul care crede în dreptate şi nu se sfieşte să spună asta
răspicat, într-un mod natural, netrucat, ce ţine de filosofia lui de viaţă.

Şi dacă unora, vreodată, activismul sau sindicalismul
li s-or fi părut că ar putea fi formule
de a obţine putere, adrenalină sau un
hobby – le dau un sfat sincer: să încerce mai degrabă dresura de animale, sporturile
extreme sau goblenurile!

De ce
impresionează Jimmy’s Hall, când nu
este o dramă? Pentru că nedreptatea, încercările de a reduce la tăcere oamenii
care au ceva de spus, opresiunea, coalizarea celor obtuzi împotriva celor cu
mintea deschisă - te fac să te revolţi! Personal am resimţit visceral injustiţia,
personajul lui Jimmy Gralton devenind un alt simbol al libertaţii de gândire asumate.
Şi nu mai e nevoie să vă spun că liderii sunt doar de doua feluri: născuţi sau
făcuţi. În primul caz, orice ai face (tu
sau ceilalţi) păstrezi această responsabilitate toată viața, în vreme ce al
doilea caz este doar o ipostază, poziţia vremelnică nedându-ţi nici autoritate şi nici
respectul celorlalţi, singurul fel în care poţi ajunge un conducator autentic
fiind să crezi cu adevărat, până la capăt, în cauza pentru care lupţi. Ori asta
nu are nici o legătură cu pregătirea, cu naţionalitatea, rasa, vârsta sau sexul
- lupta pentru o idee şi a rămâne egal cu tine însuţi, raportându-te la acest adevar, reprezentând esenţa
militantismului. Această luptă cu sistemul (care doreşte subsumarea absolută a individului ) întru
adevar şi dreptate - spre binele altora nu doar al tău, această căutare căreia
trebuie să îi sacrifici mult din viaţa ta - este demersul emblematic ce transcende epocile – şi care, până la final, poate deveni chiar mai preţios decât adevărul apărat.

Aşa că
filmul acesta al lui Ken Loach (pe care îl găsiți pe Netflix) este pentru mine
o lecţie pe care am receptat-o subiectiv, şi la care m-am raportat cu emoţia
celui implicat, multe din lucrurile pe care scriptul filmului le aduce în prim
plan fiind neschimbate structural până în zilele noastre. Şi dacă încercarea
unei minorităţi aflate la putere de a pune pumnul în gură celor care au păreri
(dar şi curaj să şi le manifeste!) pare implacabilă - vă sfătuiesc să fiţi ceva
mai atenţi şi mai siguri pe voi: întotdeauna oprimaţii sunt mult mai mulţi, iar
simpla coagulare a acestei forţe pe care o reprezintă, este de ajuns pentru a anihila opresiunea. Nu
lăsaţi frica să vă domine devenind manipulabili! Uitaţi-vă în jur şi veţi vedea
că aveţi superioritatea numerică , şi că uniţi deveniţi intangibili (revelaţie
pe care dacă popoarele ar fi avut-o, istoria omenirii ar fi fost cu totul alta,
cu siguranţă mai bună).

Neîndoielnic
Ken Loach este unul dintre regizorii înclinaţi către subiectele cu tentă
socială. De la Hidden Agenda din 1990 , premiat de juriu la Cannes (despre 2
avocaţi care fac parte dintr-o mişcare pentru drepturile omului), la Brad & Roses din 2000 (despre 2
prieteni înrolaţi în trupele de
protecţie din Baghdad, ajunşi într-o situaţie extremă), la It’s a Free World (povestea a doua femei concediate care pornesc o
afacere bazându-se pe o intuiţie extraordinară a pieţii muncii), devine clar că
genul lui Loach este realismul social.

În 2006 cucerea Palm D’Or-ul la Cannes cu The Wind That Shakes The Barley, sub
bagheta lui evoluand de-a lungul
timpului nume de primă mărime ale cinematografiei: Dustin Hoffman, Robert
Duvall, Robert Carlisle sau Adrien Brody, iar în 2016 triumfa din nou pe Croisette
cu impresionantul I, Daniel Blake.