Lumină şi întuneric în desen

În 1984 apărea la Editura Meridiane o carte a Ameliei Pavel, istoric şi critic de artă, o lucrare fundamentală care avea să modifice percepţia pe care publicul larg o avea până atunci despre desen, ca formă de exprimare plastică. Desenul putea fi în mod eronat înţeles ca o formă primară de exprimare, ca un prim pas în mult mai interesanta şi valoroasa elaboare în culoare a lucrării de artă. Ideea de schiţă, de eboşă în creion ori peniţă, ideea de schemă ajutătoare, de punct de plecare sau de construcţie care urma să fie ulterior acoperită de culoare punea desenul într-un plan secundar, neimportant şi prin urmare, nesemnificativ în gama largă a elementelor capabile să susţină de sine stătător exprimarea plastică a artistului.

Amelia Pavel îşi centra astfel atenţia asupra unei perioade clar definite, esenţiale în plastica autohtonă intitulându-şi cartea: „Desenul românesc în prima jumătate a secolului XX”.

În prefaţa studiului, autoarea îşi anunţă tema şi demersul urmărit pentru a pune în lumină, desenul. Imediat după aceea, istoricul de artă simţea nevoia să puncteze diferenţa între desenul ca proiect şi desenul ca expresie şi, cu această clarificare, lucrurile se limpezeau pe măsură ce avansam în lectura cărţii.

Documentaţia arheologică executată în desen, apoi ilustrarea unor periodice sau ilustraţia de carte determină conform Ameliei Pavel, evoluţia semnificativă a desenului.

Imediat după aceea, cursul şi dezvoltarea desenului apar dicutate în funcţie de subiectul pe care acesta îl aducea în prim plan. Portretul, peisajul şi natura statică (experienţa obiectului cum denumeşte autoarea această parte) reprezintă trei direcţii fundamentale în arta românească în care desenul juca un rol, mai mare sau mai mic în funcţie de viziunea creatorului. Dincolo de această clasificare, autoarea analiza separat ilustraţia de carte care avea ca mijloc esenţial de exprimare, desenul.

După această analiză, Amelia Pavel examinează relaţia desenului cu toate curentele artistice europene, modalitatea în care, fiecare curent apela la un anume tip de desen care să-i susţină teoria şi să-i exemplifice discursul.

De la curentele artistice era doar un pas până la aducerea în discuţie a unor artişti semnificativi perioadei urmărite. De la Ştefan Luchian la Camil Ressu, de la Francisc Şirato la Octavian Smighelschi, de la Abgar Baltazar la Theodor Pallady, Iosif Iser, Marcel Iancu şi Hans Mattis Teutsch, cercetătoarea analizează şi descompune în imagini lingvistice, imaginile plastice pentru cititorul interesat, apt spre a pătrunde înţelesurile artei româneşti din perspectiva desenului.

Foarte interesantă din perspectiva subiectului cărţii îmi apare alegerea imaginilor care să comunice substanţa analizei pe care o întreprinde Amelia Pavel. Destule dintre acestea sunt alb-negru, dar suficient de multe sunt color. Prin această alegere primim şi explicaţia, faptul că şi în pictură avem desen, după cum şi în desen putem descoperi prin intermediul valorii, o formă de pictură.

Realizatoare: Roxana Păsculescu