MISTERUL CEASULUI DIN PERETE – magie și fantastic, culoare și poveste, de Michaela Platon

Indubitabil avem nevoie de poveste în existențele noastre uneori prozaice, iar orice producţie care ne-o dăruieşte cu talent şi elocvenţă cinematografică este una pe care o îmbrăţişăm spontan. Iar de vreme ce magia este un teritoriu fără frontiere, fantezia asemenea, nu mai e nevoie să argumentăm  felul în care cele două concură pentru a ne atinge sufletele.

În The House with a Clock in Its Walls, povestea este aproape spusă, căci am mai văzut-o ca atmosferă, idee centrală şi filosofie intrinsecă în destule producţii de gen, dar contează povestitorul care o interpretează în felul lui, reinventând-o practic- iar în asta rezidă talentul unui regizor cu o  viziune în măsură să ne atragă.

Dacă iei un orfan şi îl plasezi în grija unui unchi vrăjitor, îl relochezi într-o casă „personaj” cu obiecte ce baleiază un spectru de la grotesc la nostim iubibil, aşterni o atmosferă de thriller gotic şi introduci magia şi fantasticul, adaugi alte personaje excentrice cu câteva drame în subsidiar- cu siguranţă ai ingredientele pentru o peliculă interesantă. Dacă însă distribuţia îi cuprinde pe Jack Black, actorul cu suflet de copil, pe Cate Blanchett cu frumuseţea ei anacronică, pe Kyle McLachlan într-un rol negativ reuşit şi pe tânărul Owen Vaccaro care pare preferatul regizorilor- căci are deja la activ vreo 6 filme şi apariţii în trei seriale- lucrurile capătă o altă dimensiune - aceea pe care Eli Roth ( îndeobşte producător) a vrut-o pentru această producţie ce îşi doreşte să acceseze interesul publicului pentru o tematică îndelung exersată de filme celebre ce au dominat Box Office-urile mapamondului.

Căci Lewis- eroul filmului este un fel de Harry Potter/ Sebastian/ Hugo / Atreyu ssmd – un orfan ce intră într-o lume fabuloasă şi îşi vindeca treptat trauma pierderii alături de companioni de aventură cu care salvează lumea. Căci mesajul este implicit - doar un suflet curat poate găsi ieşirea dintr-o încleştare cu forţele raului- iar asta împreună cu exercitarea liberului arbitru sau anularea lui prin frica- reprezintă teme majore de discuţie  pentru spectatorii mici şi mari.

Înţesat de efecte speciale de foarte bună calitate (semn că bugetul a fost copios), Misterul ceasului din perete nu ia startul în trombă, dar se încheagă treptat oferind ceea ce promite, dând personajelor un element liant – trauma- care nu dă greş niciodată, pentru că el ne face să empatizăm cu dramele lor şi să le suprapunem propriilor noastre întâmplări de viaţă. Iar reţeta este răsfolosită încă din zorii cinematografiei, faptul că scenariul porneşte de la un roman/nuvelă, aşadar având un story verificat în relaţia cu publicul, dând încă o premisă pentru  reuşită.

Scris cu talent- dar neluându-ne cu asalt- scriptul livrează îndeajuns încât să ne placă, această producţie ce intră în cinematografe din 28 septembrie fiind negreşit una dintre opţiunile agreabile de vizionare care o să ne bucure, oricare ar fi vârsta noastră interioară. Căci năzuinţa că binele învinge întotdeauna este un deziderat care ne face să nu capotăm oricât de greu ne-ar fi şi să rămânem egali cu noi înşine în crezurile noastre funciare, cu atât mai mult cu cât o lege a Universului- schimbarea- fuctioneaza indubitabil. Aşa că e de dorit ca axioma asta universală să ne găsească într-un status care să ne imprime viteză în a lua lucrurile ori de unde au rămas, ori de la capăt.

Vizionari miraculoase!