O lecţie a isoriei, de Dan Manolache

„Cu mâine zilele-ţi adaogi,

Cu ieri viaţa ta o scazi                                                                                                                          

Şi ai cu toate astea-n faţă

De-a pururi ziua cea de azi.”

Nu vom încerca să comentăm celebrele versuri eminesciene. Ne vom mărgini în a observa că, în unele împrejurări de cumpănă istorică, fără ziua de ieri, fără personalităţile altor vremuri şi acţiunile lor, ziua de mâine ar fi mai greu de anticicipat iar cea de azi, mai greu de trăit.

Un astfel de moment s-a petrecut cu mulţi, cu foarte mulţi ani în urmă. La 30 martie 1792, Ioan Bob, episcopul greco-catolic de Blaj și Gherasim Adamovici, episcopul ortodox al Transilvaniei, au înaintat Curții din Viena un document esenţial pentru istoria românilor transilvăneni, Supplex Libellus Valachorum.

Era cel de al doilea Supplex, o versiune mult lărgită și argumentată a primului redactat cu doar un an înainte. Prin el, făcându-se ecoul constrângerilor ce apăsau asupra vieţii românilor dar şi al dorinţelor şi aspiraţiilor lor, un grup de intelectuali transilvăneni între care Samuel Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, se adresau Împăratului Leopold al II-lea pretinzând drepturi absolut fireşti pentru românii de dincolo de munţi. Ei cereau reintegrarea românilor ca naţiune de drept, restituirea drepturilor istorice, egalitatea clerului “credincios Bisericii Orientale” cu cele al celorlalte naţiuni, reprezentarea proporţională a românilor în funcţii publice şi în Dietă. Erau doar câteva dintre cererile cuprinse în această petiţie cu o mare valoare istorică, inspirată evident din Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului, actul fundamental al Revoluţiei Franceze.

Cererile legitime ale românilor au fost atunci respinse de puternicii zilei. Ele au rămas însă înscrise în conştiinţe, au orientat acţiunile ulterioare ale celor care formau populaţia majoritară a Transilvaniei. Vocea românilor răsunase clar, coerent şi apăsat. Forţa ideilor exprimate atunci avea să se dovedească mai puternică decât ignorarea lor trufaşă sau represiunea din ce în ce mai anacronică.

Cât de mult credem astăzi, nu doar în idele noastre, ci şi în importanţa exprimării lor publice?

Cât de atenţi suntem la lecţiile istoriei?